2025 a fost declarat, în România, „Anul Mihai Eminescu”, pentru a marca împlinirea a 175 de ani de la nașterea marelui poet, “omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica), imaginea-simbol a eternităţii noastre ca neam, fără de care “am fi mai altfel şi mai săraci” (Tudor Vianu). “Dacă astăzi fiinţa românească ţine – spunea acelaşi Constantin Noica – este pentru că a trecut un Eminescu prin lumea ei”.
Se preconizează ca data naşterii lui Mihai Eminescu – 15 ianuarie – instituită, în urmă cu 14 ani, de către Academia Română, drept “Ziua Culturii Naţionale”, pentru a marca, aşa cum se precizează în documentul oficial al Academiei, “o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional“, pentru “a promova cultura, arta şi efortul academic”, să fie, în 2025, şi începutul unui vast program prin care publicul larg să omagieze şi să cunoască şi mai bine inconfundabila opera eminesciană şi personalitatea de excepţie a scriitorului nostru naţional.
Întâlnirile cu scriitori, critici literari, simpozioane, conferinţe, concerte, spectacole, tipărirea unor ediţii noi din opera eminesciană, alte activităţi culturale, care se vor desfăşura de-a lungul anului 2025, “Anul Mihai Eminescu”, vor avea ca scop consolidarea, în memoria colectivă, a prestigiului şi a personalităţii marelui scriitor, a valorilor noastre culturale, în general, prin care să se contrabalanseze tendinţa de cantonare într-o zonă de mediocritate, aculturală, în care valoarea, talentul, creativitatea, meritul par a fi, din ce în ce mai mult, ignorate, marginalizate, dispreţuite.
A reflecta asupra gândirii și creației lui Mihai Eminescu, implicit asupra culturii române, poate deveni o oportunitate valoroasă, dacă reprezintă un demers autentic, fundamentat pe cunoaștere, lectură, înțelegere și respect pentru limba română și pentru marii noştri creatori.
Anul Mihai Eminescu – “ceea ce se adăugă, atunci când ne lipseşte totul”

Marin Sorescu, un alt mare poet (din generaţia postmoderniştilor), într-o frumoasă poezie, intitulată “La ceasul Eminescu”, spunea despre marele său înaintaş că: “Eminescu a cântărit/ cu el însuşi bucuria şi durerea noastră./ Bijutier de mare precizie, care se aruncă pe sine în balanţă./ Este ceea ce se scade, când fericirea ar fi să ne copleşească./ Este ceea ce se adăugă, când ne lipseşte totul./ Este ceea ce ne rămâne, pururi nouă”.
Opera lui Mihai Eminescu, un veritabil reper cultural, apărută în cultura românească la doar aproape un secol de la primele încercări de a aşeza în vers limba română, continuă să-și demonstreze forța chiar și la 175 de ani de la nașterea poetului, ridicându-se deasupra interpretărilor stereotipe, a superlativelor de circumstanță sau a criticilor venite din partea unor “intelectuali” cu statut îndoielnic, surprinzând mereu prin noi semnificații.
În creația eminesciană s-au conturat și cristalizat toate liniile esențiale ale unui întreg secol de romantism european, îmbogățite de lecturi și idei excepționale din domeniul istoriei religiilor, mitologiei și filosofiei. Acestea sunt unificate, în opera poetului, de o inteligență, o memorie și o curiozitate intelectuală remarcabile.
Poezia eminesciană – sursă inepuizabilă de reflecție și înțelegere
Niciun alt scriitor, nici înainte, nici după Eminescu, nu a reușit să surprindă în cuvânt, cu atâta forţă, “gândul purtat de dor” ce animă Luceafărul sau “visul de luceferi” al fetei îndrăgostite. De asemenea, geniul și transcendența sunt redate în mod inegalabil în poezii precum “Învierea”, “Dumnezeu și om”, “Înger de pază”, “Scrisoarea I” etc.
Tema norocului schimbător și iluzoriu (“fortuna labilis”) este explorată în “Glossă”, viața ca vis, erosul, în creații precum “Dorința”, “Floare albastră”, “Sara pe deal”, “De ce nu-mi vii”, “Crăiasa din povești”. Etno-geneza românească prinde contur în “Sarmis”, “Decebal”, presentimentul morții, în magistrala “Odă (în metru antic)”, panorama deșertăciunilor în “Memento mori” – creaţii care continuă să fascineze prin profunzimea și universalitatea lor, fiind o sursă inepuizabilă de reflecție și înțelegere.
Recurs la morală in „Anul Mihai Eminescu”, prin jurnalistica eminesciană

Mihai Eminescu a desfăşurat şi o prodigioasă activitate de gazetar, dovedindu-se preocupat de realitatea timpului său (atât de asemănătoare cu cea de astăzi) şi dornic să contribuie, prin ideile sale, la sănătatea morală a societăţii.
A colaborat la diverse reviste – “Familia” (condusă de Iosif Vulcan), “Convorbiri literare” (revista Societăţii “Junimea”), “Curierul de Iaşi” (numit, cu ironie, de scriitor, “Foaia vitelor de pripas”), iar după 1877, la insistenţele lui Titu Maiorescu, este angajt la revista “Timpul”, din Bucureşti, unde a fost şi redactor-şef între 1880 – 1881. Publicistica eminesciană, excepţională, a fost publicată în volumul X, din ediţia integrală a Operei eminesciene, coordonată de criticul literar Perpessicius.
Era convins Eminescu (aşa cum reiese din articolele sale) de faptul că esenţiale, pentru destinul unui popor, sunt munca, adevărul şi educaţia, nu “frazele lustruite şi negustoria de vorbe” – “Realitatea tragică a vieţii noastre de stat – sublinia Eminescu, într-un articol din 12 septembrie 1878, “Ca la noi la nimenea” – e nespusa mizerie a populaţiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e uşurinţa şi lipsa de caracter în viaţa publică […] O mulţime de oameni mari se mişcă pe această scenă bizară, pe care toate sunt cu putinţă afară de un singur lucru: onestitatea” etc.
În acelaşi articol, Eminescu observa că: “Proverbul acesta (n.n. “Ca la noi la nimenea”), moştenit din moşi strămoşi, e rezultatul unei dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice” .
Politica – “negustorie grea ca fulgul pe apă”…
“Verzi şi uscate, vrute şi nevrute, poveşti scrise pe apă, prorociri despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupaţie a Camerei (deputaţilor) luni întregi dupăolaltă“, scria Eminescu într-un alt articol, cu observaţii atât de pertinente şi in prezent. “O ţară unde toți poruncesc şi nimeni nu ascultă, o ţară unde antiteza între partide se preface în adevărată duşmănie, unde Domnul nu are puterea sã-i împace, precum nu a avut-o în Polonia şi nici la noi, o asemenea ţară e menită să fie prada vecinilor ei. Iar dacă acela care în sufletul său reprezintă ideea statului îşi ridică fruntea cu îndrăzneală, el cade zdrobit ca și idolul de fier cu picioarele de lut”.
Adeseori, se poate observa că ceea ce spiritul vizionar al lui Mihai Eminescu intuise despre valori, despre soarta geniului, este atât de valabil şi astăzi: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel/ Nu slăvindu-te pe tine… Lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tău umbră” (“Scrisoarea I”).
“Caracterele se formează prin educaţie”…
O temă obsesivă a publicisticii eminesciene a fost şi educaţia, scriitorul fiind convins că “Şcoala consistă în influenţa continuă pe care o au lucrurile învăţate asupra caracterului şi în disciplinarea inteligenţei. Când aceste două lipsesc, oricât de multe ţi-ar fi aproriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil şi care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri”.
Anul Mihai Eminescu – un “memento” necesar
Anul Mihai Eminescu poate fi un prilej de a (re)citi şi a (re)descoperi opera genialului scriitor. Nu este posibil să vorbești despre Mihai Eminescu, “poet, poet în toată puterea cuvântului” (Titu Maiorescu), fără a-i citi creaţiile, fără a le înţelege și fără a reține versuri, în care se regăsesc marile teme ale literaturii de pretutindeni – cunoașterea, timpul, iubirea, presentimentul morții, geniul, panorama deșertăciunilor, transcendența, dorul infinit, etnogeneza românească și altele – toate cuprinse în scrieri care pot sta alături de capodoperele literaturii universale.
Ce expresivitate, ce cadenţă desăvârşită, ce desitate de sensuri mai mai frumoase, decât, de exemplu, in inegalabila “Odă (în metru antic)” – “Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;/ Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,/ Ochii mei nălțam visători la steaua/ Singurătății”.
În plus, într-o realitate a relativizării valorilor, în contextul în care receptarea critică a operei eminesciene s-a situat între elogiul necondiţionat şi contestare vehementă (de către pretinşi “oameni de cultură”, cu statut moral incert, mai ales în anii 1990), a păstra vie imaginea marelui poet este un gest de apărare a “modelului românesc al fiinţei” (Constantin Noica), o şansă de supravieţuire a esenţei noastre ca individualităţi şi ca popor, amintindu-ne şi făcându-ne să înţelegem, mai mult ca oricând, că ceea ce contează sunt adevărul, onestitatea, educaţia, munca, talentul, “nu frazele lustruite şi negustoria de vorbe” (Mihai Eminescu).
Un mod autentic şi “curat” de a prețui contribuția lui Eminescu și a tuturor celor care au avut și au un impact semnificativ asupra culturii românești şi asupra devenirii noastre ar fi să le cunoaștem opera și efortul creator, să le apreciem și să le integrăm în reperele noastre individuale și colective.