7 teorii fascinante despre realitatea în care trăim, mai vechi sau mai noi, ne pot aminti că, măcar uneori, ar trebui să medităm la ceea ce suntem, ce căutăm în lumea aceasta, cât stă în puterile noastre să decidem în legătură cu un mod de a exista în lume, ce condiţionări funcţionează la nivel individual şi colectiv, care este sensul progresului ştiinţific şi tehnologic fără precedent, în condiţiile în care sunt atât de mulţi oameni care trăiesc la limita sărăciei sau cum se face că, pe măsură ce se explorează zone tot mai îndepărtate din Univers, planeta noastră este tot mai dezechilibrată şi secătuită.
Există sedimentaţi, în ADN-ul uman, mii de ani de evoluţie, iar civilizaţia a cizelat modul omului de a se raporta la realitate, în drumul sinuos dintre empiric şi raţional, dintre sensibil şi inteligibil, dintre eveniment şi sensul conferit acestuia.
De-a lungul timpului, filosofii au fundamentat moduri de gândire, pentru a explica ce este realitatea, care este diferenţa dintre aceasta şi reprezentarea ei în spirit, oamenii de ştiinţă, indiferent de domeniu, au căutat şi caută adevărul, altfel spus, esenţa a ceea ce este obiectiv, dincolo de voinţă, conştiinţă, bun, rău, urât sau frumos.
Când vorbim despre “realitate”, la modul general, se acceptă ca fiind ceva ce există efectiv, o stare de fapt sau un ansmblu de fenomene care se manifestă în afara conştiinţei umane şi independent de aceasta. Dar realitatea nu este nici pe departe atât de simplă sau de evidentă pe cât ne-am putea imagina sau dori. Dacă un individ nu este, până la urmă, decât suma experienţelor sale, “realitatea” lui este diferită de a altcuiva. Într-un astfel de context, anumite lucruri, considerate ca fiind “adevărate” sau indubitabile, s-ar putea să nu fie aşa, deoarece totul trece prin prisma conştiinţei noatre individuale.
7 teorii fascinante despre realitatea în care trăim, formulate de-a lungul timpului
- Solipsismul este una dintre cele 7 teorii fascinante despre realitatea în care trăim, care afirmă că lumea este în întregime subiectivă, că nu există nimic în afara conştiinţei individuale, tot ce există pentru fiecare în parte este o construcţie a percepţiei sau a intelectului. Pare excesivă o asemenea afirmaţie, dar, dacă ne gândim mai mult, s-ar putea să acceptăm că, practic, conştiinţa personală este singura certitudine.Esenţa solipsismului (din latinescul “solus” – “singur” şi “ipse” – “sine”, adică “sinele singur” sau “prin sine însuşi”) poate fi cuprinsă în afirmaţii de felul: “ Eu sunt lumea mea”, “Doar despre mine pot să vorbesc, iar despre ceea ce ar putea fi în afara mea trebuie păstrat tăcerea”, după cum afirma filosoful Ludwig Wittgenstein, în lucrarea “Tractatus logico-philosophicus”. În variante mai puţin radicale, solipsismul a fost abordat şi în scrierile altor filosofi. Pierre Lalande, un filosof francez din secolul al XIX-lea, definea solipsismul ca “o doctrină rezultată din caracterul ideal al cunoaşterii”. Kant de foloseşte de acest concept, în “Critica raţiunii practice”, pentru a defini “dragostea de sine”/narcisismul, căutarea satisfacţiei în propria persoană, în vanitate sau egocentrism.
- Idealismul este o direcţie fundamentală în filosofie, opusă materialismului (care susţine că orice există este rezultatul interacţiunilor materiale), potrivit căreia natura ultimă a realităţii rezultă din spirit, sub forme abstracte sau reprezentări mentale. Gândirea este singura “realitate”, consideră idealiştii. În antichitate, Platon era convins că, dincolo de realitatea pe care o percepem, se găseşte o lume a formelor perfecte, care aparţin aceleiaşi substanţe. Tot ceea ce vedem, spunea Platon, reprezintă doar o “umbră”, o “imitaţie” a esenţelor, a ideilor, care apartin unei ordini superioare spre care omul trebuie să tindă. Mai târziu, un alt idealist, George Berkeley, în secolul al XVIII-lea, cel care atribuia “senzaţiilor” o origine divină, excluzând posibilitatea existenţei unei realităţi în afara percepţiilor, a rămas celebru prin afirmaţia: ”A fi înseamnă să fii perceput şi să percepi”. În epoca modernă, idealismul a avut alţi susţinători iluştri, precum Descartes, pentru care “gândirea este realitatea cea mai evidentă”, iar existenţa lumii reale nu poate fi garantată decât de Dumnezeu, Leibniz, cu “idealismul monadic”, potrivit căruia “substanţele” sunt de natură spirituală şi Dumnezeu stabileşte armonia dintre acestea, Kant, Husserl, Schopenhauer, cu “idealismul transcedental”, care, cu diferenţele de nuanţe fireşti, de la filosof la filosof, susţin că singura realitate este “Spiritul absolut”, spiritul este totul şi totul este spirit.
- “Prezentismul”, adică “Timpul prezent este singura realitate”, spune un alt curent de gândire – pentru că suntem capabili să percepem prezentul, am inventat trecutul şi viitorul, dar acestea sunt concpte imaginare. “Acum” este singura certitudine. Rătăcim printre adevăruri, percepţii subiective, iluzii, incertitudini, regrete pentru ce am făcut sau nu am făcut în trecut, speranţe pentru ce vom face în viitor şi ne-am obişnuit să spunem că acesta este “timpul vieţii noatre”, suntem captivi în ceea ce noi înşine am gândit despre timp. În mare, este vorba despre acelaşi mesaj pe care îl transmitea adagiul antic “Carpe diem” (“Bucură-te de ziua de astăzi/Foloseşte-te de ziua de astăzi”) şi ceea ce ne spun şi cele mai recente descoperiri din fizica cuantică, şi anume că timpul în succesiunea trecut-prezent-viitor nu există.
- Eternalismul este o altă concepţie, filosofică şi ştiinţifică, din categoria celor 7 teorii fascinante despre realitatea în care trăim, care este exact opusul celei menţionate anterior, despre prezent ca singura realitate. Este o teorie filosofică în virtutea căreia trecutul, prezentul şi viitorul există simultan, pe o “linie a timpului”. Aşa cum, de obicei, ne interesează mai mult evenimentele care, în spaţiu, sunt mai aproape de noi, decât cele indeparate, în mod similar ne atrag atenţia evenimentele din prezent, şi mai puţin cele dintr-un trecut sau viitor îndepărtat. Dar, în acelaşi timp, spun eternalistii, nu trebuie pierdut din vedere că astfel de distincţii sunt pur subiective, depind de modul de gândire al fiecăruia, şi nu de caracteristicile evenimentelor în sine. O variantă a eternalismului este teoria Universului-bloc, potrivit căreia tot ce există în spaţiu-timp există “sub specie aeternitas” (sub semnul eternităţii), iar trecerea timpului nu este decât o iluzie rezultată din felul în care avem noi, oamenii, conştiinţa realităţii.
- “Creierul într-un borcan” (Brain în a vat) este una dintre cele 7 teorii fascinante despre realitatea în care trăim, aflată sub semnul scepticismului, propusă de către filosoful american Hilary Putnam, în 1981, şi care susţine că înţelegerea realităţii de către om depinde exclusiv de trăirile sale subiective. Să ne imaginăm că avem creierul într-un borcan controlat de nişte oameni de ştiinţă nebuni sau de nişte străini. Cum am putea nega o astfel de posibilitate şi cum am putea nega faptul că aceasta este “realitatea” noastră? O astfel de experienţă de gândire conduce la o singură concluzie: nu putem afirma existenţa reală a ceva decât în propria conştiinţă. Filme precum “Matrix” sau “Etajul 13” (The Thirteenth Floor) sunt bazate pe cazuri apropiate de această experienţă de gândire.
- Teoria multiversului nu poate lipsi din acest top al celor 7 teorii fascinante despre realitatea în care trăim. Această teorie spune că ar putea exista un număr infinit de realităţi paralele, în care fiecare dintre noi trăieşte simultan, în diverse ipostaze. În timp, oamenii au căutat constant răspunsuri legate de lume, Univers, destin, liberul arbitru etc. Nu numai gândirea filosofică, dar şi cercetările din ultimii 10-15 ani, din domeniul fizicii cuantice, aduc tot mai mult în atenţie ideea că trăim sub imperiul unor realităţi multiple, paralele, care răzbat până la noi, chiar dacă nu conştientizăm acest fapt, sub forma coincidenţelor, sincronicităţilor, a sentimentului de “deja vu”, pe care raţiunea noastră le refuză sau le ignoră, considerându-le simple impresii sau iluzii. Teoria multiversului afirmă şi ceea ce, mai demult, susţineau “prezentiştii”, şi anume că prezentul este singura experienţă veritabilă, orice altceva fiind “iluzie”, ca şi trecutul şi viitorul, nu în sensul inexistenţei, ci al posibilităţii de a influenţa sau schimba aceste situaţii.
- Fenomenalismul face parte, de asemenea, din categoria celor 7 teorii fascinante despre realitatea în care trăim şi se referă la percepţie, cunoaştere şi realitate materială. Spre deosebire de idealism, cu care este asociat adesea, fenomenalismul admite că există o realitate exterioară spiritului nostru, dar că obiectele realităţii exterioare se reduc la aparenţele lor sensibile şi că acestea există doar în interiorul experienţelor noastre.
Trăim într-o uriaşă “simulare informatică”?
Tot mai mulţi fizicieni, cosmologi, filosofi contemporani cred că trăim într-o uriaşă “simulare”, pe care greşit o interpretăm ca “realitate obiectivă”, precum în scenariul cunoscutului film “The Simulation”. Aşa cum computerele permit astăzi simularea unor realităţi virtuale, tot mai credibile, aşa realitatea în care trăim ar putea fi parte a unui proces la scară universală, o proiecţie a unei realităţi care scapă capacitătii noastre de percepţie, bazată pe cele cinci simţuri.
Elon Musk, inginer, inventator, Director Tehnic la SpaceX şi co-fondator Tesla Motors, este unul dintre cei care au lansat o ipoteză bulversantă, aceea că trăim într-o uriaşă “simulare informatică”, aflată sub controlul unei inteligenţe superioare, care există într-o altă realitate, mai mult, că există o şansă la un miliard ca noi să trăim într-o lume obiectivă, în sensul consacrat al cuvântului, în care avem libertatea de a ne construi destinul şi de a alege. Nu suntem altceva, spune el, decât “canale de informaţii” (linii de cod), precum personajele dintr-un joc video, într-un “computer” imens. Creierele noastre nu fac decât să răspundă la nişte stimuli, ca urmare a unor percepţii simulate.
“Universul are 13,8 miliarde de ani, spune Elon Musk, astfel încât toate civilizaţiile care au apărut în Univers au avut suficient timp să-şi perfectionexe know-how-ul tehnologic. Dacă presupunem că totul progresează, există toate şansele ca în viitor nimeni să nu mai poată face această constatare, că suntem controlaţi”.
Chiar dacă o astfel de teorie pare ciudată, aceasta a stârnit interesul multor cercetători de renume, precum inginerul NASA Thomas Campbell, astrofizicianul Neil deGrasse Tyson, Nick Bostrom, profesor de filosofie la Universitatea Oxford, Scott Aaronson, cercetător în ştiinţele informatice la Universitatea din Texas. Acesta din urmă, Scott Aaronson, susţinând teoria lui Musk, declară într-un interviu că: “Dacă ar exista imperfecţiuni în programul care guvernează Universul, acestea ar avea, desigur, efecte observabile, aşa cum manifestarea unui nor de furtună ar putea fi interpretată ca o dovadă empirică a existenţei lui Dumnezeu”.
Thomas Campbell, inginerul de la NASA, făcea o comparaţie cu jocurile video, subliniind că, în aceste simulări, designerii se concentrează pe ceea ce pot “vedea” jucătorii, simulând doar acele părţi. Presupunând că cei care controlează realitatea noastră virtuală au adoptat acelaşi mod de operare, Campbell crede că detaliile care vor confirma teoria “simularii” se găsesc în experimentele fizicii cuantice subtile.
Pe de altă parte, nu trebuie ignorat nici progresul făcut pe linia inteligenţei artificiale şi care ar putea aduce oamenii în punctul în care să-şi creeze propriile simulări cu fiinţe virtuale. Odată puse la punct asemenea tehnologii, ne-am putea întreba în ce stadiu al “marii simulări” ne aflăm.
Cosmologul Alan Guth, de la Massachussetts Institute of Technology, susţine că Universul nostru ar putea fi “real”, dar pornind de la un fel de experiment ştiinţific al unei super-inteligenţe, care a “fabricat”, printr-un Big Bang artificial o lume pe care a umplut-o cu materie şi energie şi care s-a separat in propria bulă spaţiu-timp, pierzând contactul cu “originea”.
În esenţă, principalul argument de care se folosesc susţinătorii teoriei “simulării”, cea mai recentă în şirul celor 7 teorii fascinante despre realitatea în care trăim, menţionate în acest articol, este că oamenii înşişi au ajuns capabili, la momentul actual, să genereze “simulări”, iar aceste simulări nu sunt prezente doar în jocurile video, ci şi în cercetarea ştiinţifică, pentru a înţelege mecanismele funcţionarii universului subatomic sau fenomenele la scara galaxiilor şi dincolo de acestea, cum s-au format planetele, stelele etc. Se simulează, pe calculator, tipuri de societăţi umane, folosindu-se “agenţi” virtuali, care efectuează alegeri după anumite reguli, urmărindu-se modul în care se dezvoltă cooperarea, cum evoluează oraşele, cum se dezvoltă economia, cum circulă automobilele s.a.m.d. Asemenea simulări devin tot mai complexe, pe măsură ce se parcurg noi trepte ale avansului tehnologic şi se ţinteşte spre a se da “agenţilor” virtuali conştiinţă – omul-cyborg.
James Gates, de la Universitatea Maryland, crede că există un motiv mai specific pentru a bănui că legile fizice ale lumii noastre provin dintr-o simulare la scară universală, iar acest motiv ar fi că regulile care guvernează comportamentul particulelor subatomice au caracteristici care seamănă cu “codurile” care corectează erorile de procesare a datelor în computere.
Teoriile fascinante despre realitatea în care trăim, inclusiv cea mai recentă dintre ele, cea a “uriaşei simulări informatice”, arată că, în pofida vechimii şi complexităţii umanităţii, în momentul în care se caută explicaţii ale originii lumii noastre, ale esenţei fiinţei noastre, de unde venim şi încotro ne îndreptăm, cât de stăpâni suntem pe viaţa noastră, care sunt mecanismele care ne guvernează deciziile şi alegerile, toate rămân într-o zonă a incertitudinilor.
Poate creierul nostru funcţionează într-o “cutie”, intr-un “borcan”, şi nu este “programat” să se elibereze sau să înţeleagă dincolo de nişte limite, ci doar să “joace” în conformitate cu regulile impuse. Poate suntem mai mult de atât şi dimensiunea noastră spirituală, conştiinţa, partea inefabilă din noi ar fi principalele argumente. Totul este, cum spunea un alt cercetător, ca pe acest drum al cunoaşterii despre noi şi despre Univers, “să nu devenim plictisitori” pentru Cel care ne-a creat, să dăm sens existenţei noastre într-un mod pozitiv şi surprinzător, să ne recuperăm timpul subiectiv lăsat pe mâna “algoritmilor”.
