A se da în stambă este o expresie românească foarte cunoscută, cu sensul “a se face de râs”, “a se da în spectacol”, “a-și arăta fără să vrea proasta creștere (sau cusururile)”, a se manifesta exagerat, extravagant, în încercarea de a atrage atenția sau de a impresiona.
Dacă înţelesul expresiei este cunoscut de majoritatea vorbitorilor de limba română, mai puţin cunoscută este originea acesteia, mai ales că orice tentativă de explicare “logică” a unei astfel de structuri lingvistice ar eşua. Ca orice expresie idiomatică – o îmbinare stabilă de cuvinte, specifică unei limbi (idiom) – şi “a se da în stambă” exprimă, la modul figurat (prin metaforizare), un mesaj care i s-a atribuit la un moment dat, care a fost conservat ca atare şi care nu poate fi tradus întocmai într-o altă limbă.
Substantivul “stambă”, luat separat, potrivit DEX, înseamnă: “Țesătură de bumbac cu desene imprimate în culori, folosită la confecționarea îmbrăcămintei de vară pentru femei”. Cum a ajuns un astfel de cuvânt în expresia “a se da în stambă” şi cum a dobândit înţelesul “a se da în spectacol”/ “a se face de râs”? Răspunsul este: dintr-o confuzie între “stambă” şi “stampă”.
Originea expresiei “a se da în stambă”
Probabil că, la început, expresia a fost: “A da pe cineva la stampă/ în stampă”, adică “la ziar” (din italienescul “stampa” – “tiparniţă”, prin extensie de sens, “gazetă”/ “ziar”/ “presă”). Metoda de fabricaţie a stambei era “stamparea” – imprimarea (“tipărirea”) pe pânză a culorilor/ decoraţiunilor.
În Dicţionarul Explicativ al Limbii române, referitor la originea cuvântului “stambă” sunt indicate doua etimoane – neogrecescul “stamba” şi italienescul “stampa”. Înlocuirea lui “p”, din “stampa”, cu “b”, implicit confuzia dintre cele două cuvinte, s-a făcut, probabil, insesizabil, în limbajul comunicării orale.
În cartea “Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților”, Andrei Oişteanu precizează că: “Cea mai veche atestare documentară a sensului arhaic al expresiei “a se da în stambă” (n.n. “a se tipări”), în spaţiul cultural românesc, pare a fi o „predoslovie“ (precuvântare), din 1765, a episcopului Chesarie, la textul antieretic Voroavă de întrebări şi răspunsuri întru Hristos, în care se spune: „Deci acum, tâlmăcindu-să pre limba rumânească, s-au dat în stambă cu bună socotinţă şi cheltuială a preasfinţii sale a părintelui mitropolitu a toată Ungrovlahiia“.
În aceeaşi carte se arată că sensul peiorativ al expresiei in discuţie apare mai târziu, in secolul al XIX-lea, după cum se poate vedea si dintr-un fragment din “Povestea vorbei”, de Anton Pann: “Tot să măritase pân-aci o dată,/ Și să se mărite iar era rugată,/ Că era vestită și în stambă dată,/ De văduvă grasă, putredă bogată/ Și pentru avere, tocmai ca nebunii,/ Să-mbulzea s-o ceară văduvii și junii”.
Abaterea de la logică si metaforizarea
Substituţia unei consoane (p/ b) şi schimbarea semantică – de la “a da pe cineva la stampă” (la ziar), la “a se da în stambă” (“a se face de râs”) – este un exemplu, care se adaugă multor altora care arată că orice limbă este un sistem dinamic, în interiorul căruia limbajul comunicării orale (presupunând adesea confuzii, greşeli, adăugări de sens, aparente nonsensuri etc.) are un rol semnificativ.
Există, de pildă, în limba română, şi alte “ziceri” care se abat de “logică”, a căror semnificaţie nu poate fi explicată prin analiza elementelor componente, ci derivă din sensul figurat conservat de memoria colectivă – “a da sfoară in ţară” (in loc de “a da sfară în ţară”), “a drege busuiocul”, “a plânge cu lacrimi de crocodil” etc. Şi expresia “a-şi da în petic” (“a-și arăta involuntar proasta creștere sau defectele”/ “a-și da pe față, a-și arăta, fără voie, anumite cusururi”), cu un înţeles asemănător cu cel al expresiei menţionate in acest articol, intră în aceeaşi categorie.
