În București ploua de două zile. Încontinuu. Îmi amintea ploaia asta de serile de toamnă, de liniștea aceea nocturnă în care îți auzeai propriile gânduri. Dar, cel mai tare îmi amintește de un loc, călcat cu pași grăbiți într-o seară. Sihăstria îi este numele, mănăstirea cuviosului părinte Cleopa iar noi îi vom trece pragul, lăsând tare departe, în urmă și vacarmul citadelelor și toate greutățile sufletului, mult prea împovărat!

Știu că v-am obișnuit cu materiale în care să împletesc povestea locului, cu poveștile mele. De data aceasta însă, povestea locului se estompează cumva, amestecându-se până la confundare cu poveștile mele, în locul acela. Drept pentru care, aceasta este povestea Sihăstriei, mănăstirea în care a viețuit părintele Cleopa, duhovnicul neamului românesc, iar povestea ei, este exact așa cum am reușit eu să o zugrăvesc, într-o noapte de vară, de acum mulți ani!

Clarisa Iordache

Parcă mă vad și acum stând în prag de noapte pe o bancuță de lemn, veche… mai veche decât mulți dintre cei care vizitează acest loc. Era acel moment al zilei în care lumina se îngână cu noaptea, într-o bătălie, din start pierdută. Toți cei cu care venisem erau la masă, în trapeza mănăstirii. Ceva mă atrăgea pe băncuța aceea. Priveam cum se stinge soarele, într-o liniște desăvârșită, spartă numai de tacâmurile celor care serveau masa atunci. N-am fost cu ei. Nu știu de ce, dar am preferat, decât sa primesc un bol cu mâncare, să primesc mai bine, liniștea aceea. Dacă m-ar fi pus cineva atunci să descriu liniștea, aș fi avut un singur nume pentru ea: Sihăstria. 

Mi-aduc aminte că era vară. O vară numai bună de părăsit Bucureștiul în goana roților. De parcă mă mâna cineva de la spate, de parcă fugeam de mine, așa am gonit spre Sihăstria Părintelui Cleopa! O poartă grea și dincolo de ea, un univers mult prea puțin înțeles de oamenii zilelor noastre. Și mai îmi amintesc doar foșnetul raselor călugărilor ce treceau pe lângă mine. Nu ne priveam în ochi. Nu ne salutam din vorbe. Însă ne înțelegeam, din suflete. Ei știau ce e liniștea. Eu știam că trebuie să o găsesc. Ei nu tulburau liniștea. Eu nu tulburam ruga. Am mâncat câte ceva afară, pe băncuța aceea uitată de vreme. Turlele bisericii se înălțau atât de sus de parcă sfidau vremelnicia umană. Ma simțeam mică. Dar, cu toate astea, atât de aproape de cer… priveam soarele acela care renunța la a mai lumina pământul ca și cum, obosit, ar fi vrut să mai lase răgaz și întunericului. În liniștea aceea desăvârșită, apăru primul luceafăr.

Clarisa Iordache

Aș fi vrut sa plec înainte să iasă toată lumea aia de acolo, să bat singură poteca spre mormântul părintelui Cleopa, care nu era departe de chilii și cele două bisericuțe. Aș fi vrut să stăm de vorbă, ca odinioară, să mă mângâie ușor pe creștet și să-mi reamintească despre răbdare. Mereu mi-am dorit răbdarea asta. Niciodată n-am înțeles-o pe deplin. Acum, dacă ma uit în urmă, aceeași senzație o am: vreau să o iau la goană printre brazii aceia de la intrare și sa nu mă opresc decât în genunchi, în fața lui.

Cu toate că eu diger destul de greu mănăstirile de călugări, nu pentru că nu mi-ar place ci, pentru că simt, încă de la intrare regulile stricte, locul acela era nefiresc. Nu mă deranja nici tăcerea, nici clincănitul acela al lingurilor în vasele metalice, nici țânțarii rătăciți, anunțați doar de zumzetul asurzitor. Nu mă deranja nimic. Aș fi vrut să încremenesc acolo, pe banca aceea, odată cu timpul. Aș fi vrut ca acele clopote uitate de vreme să nu anunțe zorii. Aș fi vrut colțul asta de Românie numai pentru mine. Și, de fiecare dată când gândeam așa egoist, mai trecea, ca aducere aminte, câte o umbră ușoară, plutind peste alei…

Clarisa Iordache

Îmi aduc aminte că, mă întrebam cum văd ei în bezna aia groasă, cărarea. Unii mergeau către mormântul părintelui Cleopa. Alții își grăbeau pașii cătrre ultimile treburi ale zilei. Au trecut niște ani, iar azi îmi explic nu numai logic, cum puteau vedea în întuneric, cărarea. Atunci când mergi întru sfințenie și credință ești sigur pe pașii tăi. Nu eziți. Nu ți-este frică. Pentru că stii… pur și simplu știi că, atât timp cât crezi, drumul îți este ocolit de căderi. 

Mi-e dor de locul acela. De fapt, fără urmă de egoism, mi-e dor de mine acolo. Am luat o fotografie cu părintele… ani la rând o priveam zilnic. Pe chipul brăzdat de framântări și rugăciuni nocturne se citea totuși împăcarea. În fiecare zi, chipul său îmi spunea același cuvânt: Răbdare…

Clarisa Iordache

M-am grăbit însă, să sparg liniștea. Pe băncuța mea ruptă din Rai, s-a mai așezat cineva care începuse să mă întrebe tot felul de lucruri. Dar eu eram atât de prinsă de tăcere încât, peste gândurile mele se așternuse o liniște deplină. Așa că am spart liniștea. M-am ridicat și am pornit să îmi plec genunchii în biserica cea cu trei turle. Îmi auzeam pașii, de acum. Iar acolo, între pereții împodobiți cu tot felul de sfinți care îmi cercetau și cele mai ascunse unghere ale sufletului am înțeles de ce e lumea frumoasă. Pentru că este desăvârșită. Este o creație perfectă, în continuă transformare. Dar această transformare se face alene, pe îndelete nu în graba pașilor sufletelor nerăbdătoare. Cred că, astfel a înțeles și părintele Cleopa, rostul răbdării.

În liniștea unui miez de noapte mi-am îndreptat pașii către locul său de veci: un mormânt împodobit cu zeci de flori, ca un pat de petale și parfumuri dulci… nimic nu ar fi tulburat liniștea aceea nefirească. Nici măcar fâlfâitul aripilor zburătoarelor ce brăzdau de deasupra, văzduhul. A fost o clipă. Un moment. O secundă eternă în care timpul mi s-a agățat de crucea de lemn a părintelui și a rămas acolo, preț de câteva minute. Mi-am privit chipul oglindit în lumina lumânărilor ce împrăștia împrejur, un aer cald. Eram calmă. Eram liniștită. Eram eu…

Clarisa Iordache

Am dormit pe pat de scânduri, într-un loc în care, la miezul noptii eu pășeam alături de părintele, pe aleile pietruite. Mergeam, umăr la umăr, în tandem de pași, către nicăieri. Din vreme în vreme, se oprea și îmi amintea de ce sunt aici. Îmi spunea: “N-ai nevoie de lanternă dacă știi să vezi lumina”…

NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ