Ca limba chineza este dificil de invatat, aproape imposibil, stim cu totii, dar ca arta postmoderna, in toate formele sale de manifestare, este de neinteles si, totodata, de neperceput ca fiind, de fapt, arta, este la fel de imposibil de conceput, atat timp cat ne este livrata ca atare. Bineinteles ca aproape toti artistii vor sa fie cu mult inaintea timpurilor lor, insa unii merg dincolo de orice imaginatie, de bunul gust si de ceea ce, din punct de vedere moral, le este permis. Pe de alta parte, nu putem sa nu recunoastem ca, de pilda, o parte din interpretarile care s-au rasfrant asupra creatiilor lui Marcel Duchamp au fost gresite, insa chiar si asa, conceptul de arta a fost tarat, fara niciun motiv relevant, in derizoriu si, mai mult decat atat, in fecale.

In definitiv, toata aceasta problematica se invarte, nu in jurul a ceea ce ni se livreaza, ci mai degraba in jurul metodelor prin intermediul carora ni se livreaza ceva. Oricum, ne este clar ca, fara doar si poate, Marcel Duchamp a fost un artist elitist, cu o viziune divergenta, insa bine formulata prin intermediul creatiilor sale. Si tocmai, anumitor creatii postmoderne le lipseste tocmai aceasta formulare clara. Cu alte cuvinte, nu conteaza ca intr-o pictura, apar insinuant fecalele unui individ, ci deranjanta este tocmai lipsa unei viziuni, care sa ne determine sa trecem peste faptul ca, pana la urma, admiram fecalele cuiva.

Fie ca vorbim de literatura, muzica, pictura sau arhitectura, nici nu mai stim sa deosebim comercialul de ceea ce conceptul de arta impune de la sine. Apoi, se crede ca mare parte din creatiile cunoscute si apreciate deopotriva numai de o categorie restransa de public este automat elitista, ceea ce este, desigur, este o opinie mai mult decat gresita.

Faptul ca o creatie este cunoscuta numai de cativa oameni nu inseamna neaparat ca acel artist este elitist, prin urmare, i se adreseaza din start numai unei categorii restranse de oameni. E adevarat ca, pana la urma, fiecare artist isi are propriul public, propria voce sau propriile metode prin care a ales sa vorbeasca, insa cu siguranta, respectivul artist nu poate fi catalogat, numai pentru ca nu este pe deplin inteles, ca fiind elitist. Chiar si asa, trebuie sa admitem faptul ca, in acest sens, exista foarte multe preconceptii, mai cu seama s-au format, de-a lungul anilor, idei conform carora orice artist trebuie sa fie ignorat, dar criticat in timpul vietii sale, ca mai apoi creatiile sale sa fie pe deplin apreciate.

Nimic mai distrugator de atat pentru orice forma a artei. Altfel spus, noi, iubitorii de arta nu putem astepta sa moara un artist, in speranta ca poate atunci vom ajunge sa-i si intelegem arta. E drept ca multi dintre artistii postmoderni au murit, insa aceasta statistica nu se socoteste ca fiind o treapta in plus spre intelegerea unor asa numite opere.

Citește și:  Despre stafie în tradiții populare și credințe moderne - cum s-a shimbat în timp reprezentarea spiritelor?
Postmodernism, Foto: postmodernartlearningexperiences.wordpress.com
Postmodernism, Foto: postmodernartlearningexperiences.wordpress.com

Tocmai de aceea, pentru unii sau poate pentru multi dintre noi, arta postmoderna poate fi precum limba chineza. Faptul ca in postmodernism s-a respins aproape orice forma a realitatii nu este un motiv pentru care un om, cu o minima pricepere, sa nu inteleaga viziunea artistului respectiv. E ca atunci cand se gaseste o persoana sa-ti vorbeasca intr-o limba moarta, sau, de ce nu, in limba chineza pe care oricum nu o intelegi. Dai aprobator din cap, zambesti cand iti zambeste, te incrunti cand se incrunta si ridici din umar cand ridica din umar, dupa care te ridici si pleci, la fel cum ai si venit, cel mai probabil, fara sa fi prins nici macar o parte insignifianta din continutul discutiei respective.

Cam acelasi lucru se intampla si cu mare parte din arta postmoderna, desi comparatia noastra cu limba chineza este putin mai cam fortata, existand romani care vorbesc aceasta limba. Apoi, unora le lipseste si bunul gust, ori cel putin ceea ce noi consideram a fi bunul gust, adica ceea ce nu este foarte ostentativ, iar in acest sens, avem nenumarate exemple. Spre exemplu, sa ne gandim la casele razlete, ridicate parca peste noapte, ce seamana mai degraba cu institutii imbracate in culoarea maronie a pamantului. Proprietarii si constructorii, mandri de rezultat, zambesc multumiti in fata mausoleului, ferm convinsi ca ceea ce ei au ridicat este o opera de arta, preferabil postmoderna.

Pe de alta parte, alti oameni nu pot gasi motivul pentru care familia respectiva a optat pentru o asemenea arhitectura, cu atat mai mult cu cat nimanui nu i-ar placea sa locuiasca intr-o institutie. La cealalta extrema, sunt cei care vor sa epateze intr-atat de mult, incat ajung sa-si construiasca tot un mausoleu, de aceasta data, cu un aspect extraterestru, desi initial, s-a dorit a avea un aspect futuristic.

Nimic damnabil, insa rezultatul este pe cat de hilar, pe atat de ostentativ, sa nu mai spunem ca, totusi, limba chineza se poate invata, pe cand bunul gust, nu prea. Cam aceasta este si problema anumitor creatii postmoderne, catalogate drept opere de arta. Pana la urma, fiecare om cauta intr-o creatie ceva anume, ceea ce are nevoie si ceea ce vrea sa vada acolo si, daca nu gaseste, cel mai probabil, nu va considera acea creatie o opera de arta. Iarasi, nimic damnabil, arta, fie ea moderna sau postmoderna, este interpretata cum altfel decat in mod subiectiv. Chiar si asa, arta postmoderna ramane precum limba chineza pentru unii dintre noi – ba din cauza faptului ca acea creatie nu spune nimic, ba pentru ca nu rezonam cu ea, ba pentru ca nu avem capacitatea sau nu ne dorim sa o intelegem pe deplin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.