„12 ianuarie 2015. Colchester, UK.
Beau un latte în cel mai puțin probabil loc pentru o astfel de activitate. Sunt într-o biserică. Dar e o biserică cafenea. Și bazar. Și-mi pare cel puțin neobișnuit. Însă e neobișnuit într-un mod atât de fermecător încât savurez mai mult tot ceea ce e în jur și-mi hrănește sufletul decât cafeaua aburindă servită într-un rustic pahar de sticlă.
Scriu cu pixul într-o agendă. Nu este wifi. Sunt, în schimb, jocuri și cărți și îndemnul de-a te bucura aici de un timp frumos petrecut împreună cu alți oameni. Eu sunt singură însă acest lucru nu mă deranjează acum. Sunt atât de multe lucruri de văzut aici, atâtea întrebări de pus…
O biserică cafenea. Primul și cel mai constant gând care-mi revine în minte e… cum, cum o fi cedat autoritatea bisericească o astfel de clădire, cum s-o fi renunțat la rolul ei de bază, de biserică, pentru a fi transformată într-un bazar plin cu de toate și-o… cafenea?! Nu-mi pot imagina cum ar fi posibil la noi în țară așa ceva.
Cu muzică clasică în fundal, lumină blândă și multă culoare printre rafturi, cu mese vesele și scaune vechi, cu oameni care par toți foarte apropiați. Două doamne în vârstă, la o masă apropiată, povestesc cu o tandrețe minunată în voce. Așa, pe măsură părului alb pe care-l poartă.
Colchester, acest oraș care-și atribuie meritul de-a fi cel mai vechi oraș înregistrat din Anglia. Și-această veche biserică de piatră a cărei poveste încă n-o pot înțelege. Dar port în suflet o bucurie și-o încântare și simt ca pe-un dar faptul că am ajuns aici. ”
A fost, cu siguranță, unul dintre cele mai speciale locuri pe care le-am văzut în călătoria mea singuratică din Anglia, din luna ianuarie a acestui an. Locul care m-a încărcat emoțional într-un mod profund și absolut minunat, poate chiar într-un moment în care nu mă simțeam suficient de împăcată cu drumurile mele, cu gândurile și lecțiile pe care viața mi le dădea. Avusesem o zi destul de gri, în toate sensurile. Până atunci.
Holy Trinity Church. O construcție anglo – saxonă, ridicată undeva în anii 1000 (aproximativ 1020). Mică și veche, cea mai veche biserică din oraș, chiar în centrul lui. Cu un panou la poartă, spre GO 4 Market Cafe.
Înăuntru e un bazar. O mulțime de mici magazine înghesuite unul într-altul, printre coloanele înalte de piatră sau de-a lungul ferestrelor, ocupând cam trei sferturi din interiorul bisericii. Se vând acolo tot felul de antichități, discuri de vinil, casete audio, albume muzicale rare, cărți vechi, vederi, bijuterii vintage, obiecte din piele, rochii de bal sau creații unicat ale unor designeri. Cafeneaua ocupă cam un sfert din spațiu și e amplasată în partea frontală, în dreapta locului unde a fost, cândva, altarul bisericii. Într-un colț e amenajat un loc de joacă pentru copii și o mini bibliotecă cu cărți, reviste, jocuri, puse la dispoziția vizitatorilor. Biserica mai găzduiește diferite evenimente, de la concerte la activități de strângere de fonduri. De fapt, tot ceea ce înseamnă activitate în biserica din Colchester e în scop caritabil, și cafeneaua, și magazinele, pentru susținerea unei asociații – GO4 Enterprises – axată pe educație, formare profesională, incluziune socială, sprijin pentru tineri.
Toate aceste informații le-am primit, inițial, de la fata care servea la cafenea și putuse să-mi spună doar puține lucruri despre asociația care e în spatele activităților de acolo și apoi, de la doamna – Shirley – care deținea în bazar un magazin de lucruri din piele marocană. În drum spre ieșire, după ce-am rătăcit o vreme bună pe la toate rafturile, după ce-am încercat să aflu cât de multe despre istoria locului și eram oarecum nemulțumită de puținele informații primite, m-am oprit la ea. Și-am mai stat apoi câteva ore. Mi-a vorbit despre biserică, despre rolul magazinelor de acolo, despre Colchester. Dar, mai ales, mi-a vorbit despre viață și despre oameni. Despre bucuria de-a lucra acolo, de-a întâlni zilnic alți și alți oameni – da, mă bucuram să fiu unul dintre ei – de-a împărtăși povești, experiențe. You’re a brave one, mi-a spus la un moment dat, când îi vorbisem despre temeri, despre nesiguranțele unei călătorii singuratice. Ești aici, acum, și stai de vorbă cu mine, o necunoscută, și ai o capacitate mare de comunicare, e dovada faptului că poți, îmi zicea… Și-am putut. Și-a fost, tot acel timp petrecut acolo, în biserica cea mică, cafenea și bazar, cu o englezoaică de treabă, un timp al bucuriei. Și-am pierdut și trenul pe care fusesem hotărâtă să-l iau, și-am tras de timp să stau cât mai mult, și-am simțit atunci că mi se oferă ceva prețios. Când, într-un final, am plecat, se făcea seară și mi-am dat seama că și plouase în timp ce eu eram înăuntru, și-am mers pe străzi, spre gară, răzând și plutind și repetându-mi – ce zi minunată!
Faptul că am dat atunci curs curiozității pe care panoul acela de la intrarea în biserică mi l-a stârnit, a fost, cu siguranță, cel mai bun lucru pe care-l puteam face în acea zi. Am fost răsplătită fără măsură. Cu un timp petrecut într-un loc frumos, cu oameni frumoși, cu uimire și bucurie. Cu viață. Autentică.
