Situată în centrul oraşului Galaţi, biserica ortodoxă Sf. Precista cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” este cel mai vechi monument istoric din localitate.
Edificiul a fost construit pe locul unei biserici de lemn ridicată la începutul secolului al XVII-lea. Lucrările s-au desfăşurat în perioada 1643-1647, în timpul domniei lui Vasile Lupu, iar ctitori au fost fraţii Dia şi Şerbu, negustori brăileni şi Constantin Teodor din Galaţi.
La realizarea bisericii s-au folosit materiale aduse din zonă: piatră şi caramidă din castrul roman de la Tirighina – Bărboşi, lemn din pădurile de pe platforma Covurluiului, nisip de pe malurile Dunării etc.
Biserica a fost sfinţită în luna septembrie a anului 1647, fiind închinată Mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos. În acea perioadă, biserica Sf. Precista a îndeplinit atât rolul de lăcaş de cult, cât şi cel de apărare şi refugiu, având turnul-clopotniţă inclus în corpul clădirii şi podul fortificat.
Biserica este construită în plan triconc, fiind o sinteză a arhitecturii ecleziastice din Moldova, Muntenia şi Transilvania. Astfel, altarul şi naosul sunt realizate în stil moldovenesc, în timp ce pridvorul are deasupra un turn-clopotniţă similar cu cele ale bisericilor transilvănene, fiind prevăzut cu creneluri pentru apărare. Din stilul arhitectural muntenesc, biserica a preluat arcadele oarbe situate pe nivelul inferior, precum şi brâul median alcătuit din triplu şir.
Turnul are forma unei prisme pătrate, cu colţurile de sus retezate oblic. Caracterul defensiv al construcţiei este evidenţiat şi de podul fortificat, ce are 28 de metereze şi coridoare de strajă. Pereţii sunt susţinuţi la exterior de cinci contraforţi.
Zidurile au o grosime de până la 1,80 de metri, iar cărămida este alternată cu piatră. Potrivit unei legende, biserica Sf. Precista ar fi legată de malul celălalt al Dunării de un tunel subteran secret, pentru a scăpa în caz de asalt şi a putea ascunde obiectele valoroase.
Lăcaşul de cult a suferit numeroase daune, fiind ars în 1711 şi distrus în urma războaielor ruso-otomano-austriece din anii 1735-1739 şi 1769-1774. În anul 1831, biserica a fost renovată pentru prima dată, după ce cu 10 ani înainte fusese devastată de turci.
Cutremurul din anul 1940 a afectat grav biserica, astfel că aceasta a fost temporar închisă. În perioada 1952-1966, au fost realizate lucrări de restaurare după proiectul arhitectului Eugen Chefneux. Ulterior, a fost transformată în muzeu de artă religioasă medievală, având o colecţie valoroasă de icoane vechi.
Clădirea a fost din nou avariată în urma cutremurelor din 1977 si 1986, însă a fost, ulterior, consolidată, în anii 1991-1994, şi a redevenit biserică ortodoxă, fiind sfinţită pe 30 noiembrie 1994 de către Casian Crăciun, episcopul Eparhiei Dunării de Jos. Artiştii plastici Gheorghe Bondoc şi Dumitru Bănică au executat frescele de pe pereţii bisericii.
Arhitectura bisericii combină elemente tradiționale ortodoxe cu influențe gotice, reflectând tranziția stilistică și culturală a perioadei respective. Zidurile groase și fortificațiile ce înconjoară biserica îi conferă statutul de structură fortificată, destinată să servească nu doar ca loc de rugăciune, ci și ca refugiu în timpuri tulburi.
În interior, biserica găzduiește o serie de icoane și fresce vechi, care nu doar că îmbogățesc decorul sacru, dar sunt și martori ai devoțiunii și artelor fine ortodoxe. Fiecare detaliu artistic spune o poveste, legând credincioșii de trecutul spiritual al orașului.
