Pe 15 august 2014 s-au împlinit 100 de ani de la deschiderea oficială a Canalului Panama. Canalul navigabil a fost construit de către Statele Unite ale Americii peste istmul Panama, legând astfel Oceanul Pacific de Oceanul Atlantic.

Canalul are o lungime de 80,5 kilometri și reprezintă o scurtătură importantă în drumul navelor ce navighează de la o coastă a Americii către cealaltă. La momentul construcției a reprezentat cel mai mare proiect de inginerie.

Ideea construcției unui canal peste Panama nu este o idee recentă, ea existând încă din timpul anilor 1500. În 1513, Vasco Nunez de Balboa a fost primul european care descoperea că istmul Panama era doar o porțiune mică de teren ce separa oceanele Pacific și Atlantic. Descoperirea lui Balboa a determinat începerea unor căutări ale unei căi navigabile naturale ce putea face legătura între cele două oceane. După ce nici o cale nu a fost descoperită, Împăratul Carol al V-lea a ordonat un studiu pentru a se putea stabili dacă construcția unui canal ar fi fost posibilă. În cele din urmă inspectorii trimiși de împărat au decis că un astfel de proiect era imposibil de realizat, motiv pentru care s-a renunțat la idee.

În sutele de ani ce au urmat, multe state au vrut să încerce construcția unui canal, dar acest lucru nu avea să se întâmple până în anii 1880. În 1881, o companie franceză a început să sape un canal peste Panama. Încă de la început, proiectul a întâmpinat mari probleme din cauza planificării slabe, problemelor de inginerie și a bolilor tropicale care au ucis mii de muncitori. Ferdinand de Lesseps intenționase să construiască un canal la nivelul mării fără ecluze, dar excavarea s-a dovedit mult mai dificilă decât își imaginase. În ajutor a fost chemat Gustave Eiffel pentru a proiecta ecluzele. Chiar și așa, compania franceză avea să intre în faliment în 1889, iar odată cu ea aveau să se piardă și cele 250 de milioane de dolari deja investite.

De-a lungul anilor 1800, Statele Unite își doreau să construiască un canal ce ar fi legat cele două oceane, dar americanii erau convinși că cea mai bună opțiune o reprezenta Nicaragua. A fost nevoie de eforturile lui Philippe-Jean Bunau-Varilla, un inginer francez, pentru a-i convinge pe americani că un canal peste Panama ar fi mai fezabil. Acesta a afirmat chiar că Nicaragua este instabilă vulcanic, fapt ce ar pune în pericol întreg proiectul.

În urma puterii de convingere a lui Bunau-Varilla, Congresul american se hotărăște în 1902 să cumpere drepturile de la Franța. Chiar dacă Statele Unite erau pregătite să înceapă construcția, Columbia (la acel moment Panama era parte a sa) refuză ratificarea înțelegerii. Această poziție îi determină pe cei din Panama să își declare independența, susținuți fiind de către președintele american Theodore Roosevelt.

Odată declarată independența, Statele Unite au negociat un acord conform căruia ar fi controlat în permanență o zonă de aproximativ 805 kilometri pătrați unde ar fi fost construit canalul. Mai mult decât atât, Statele Unite urmau să plătească 10 milioane de dolari către Panama, 45 de milioane de dolari pentru achiziționarea activelor franceze și încă 375 de milioane de dolari pentru construcția efectivă a canalului.

Muncitorii ce se ocupau cu construcția canalului s-au confruntat cu multe obstacole, începând cu terenul dificil, vremea umedă și fierbinte și terminând cu bolile tropicale. Încercarea franceză a dus la moartea a aproximativ 20.000 de muncitori, dar din fericire eforturile americane s-au soldat cu moartea a doar 5.600 de oameni între anii 1904 și 1913. Deschiderea oficială a avut loc în 1914.

În anii ce au urmat deschiderii canalului, tensiunile dintre Statele Unite și Panama au crescut, din moment ce Panama își dorea acum controlul asupra sa. În 1964, revoltele din Panama au dus la ruperea temporară a relațiilor diplomatice dintre cele două țări. În 1977 s-a semnat un tratat conform căruia controlul canalului era transferat către Panama. Controlul efectiv a fost transferat în 1999 iar de atunci panamezii sunt responsabili pentru el.

Canalul este folosit în primul rând de americani, urmați de chinezi, japonezi, chilieni, sud-coreeni și columbieni. Fiecare navă ce trece prin canal trebuie să plătească o taxă ce variază în funcție de dimensiunea navei și care poate ajunge și până la 450.000 de dolari. Cel mai puțin a plătit un aventurier american, doar 36 de cenți, în 1928 când a trecut canalul înot. Astăzi se strâng anual 1.8 miliarde de dolari doar din acele taxe. În 2010 a trecut prin canal nava cu numărul 1 milion.

Pentru a putea face față meganavelor actuale, în 2007 a început un proiect de extindere a canalului ce ar putea permite trecerea unor nave de trei ori mai mari decât până acum. Proiectul a cărui valoare depășește 5,25 miliarde de dolari este așteptat să fie finalizat în 2015.

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ