Canibalismul ritualic a existat in aproape toate partile planetei, pe perioade intinse de timp. In ziua de astazi, problema uciderii unei fiinte umane are o semnificatie radicala, caci implica anihilarea totala si definitiva a fiintei. In trecut, omorul a avut insa implicatii extrem de complexe, ce depaseau planul biologic, psihologic, juridic, si ii confereau o esentiala conotatie spirituala, lucru ce se reflecta in termenul de sacrificiu uman. Au existat pana de curand colectivitati care au practicat canibalismul ritualic, si chiar si astazi se vorbeste despre sectele satanice ce practica sacrificiul si consumul ritual de sange, sau grupurile vampirice.

Obiceiuri antropofage

Marco Polo prezinta numeroase cazuri de canibalism ritualic: in zona Ciandu, „cand un om e pedepsit cu moartea, si moartea este ceruta de lege, ei ii iau trupul, il fierb si il mananca, dar daca ar muri de moarte buna, nu l-ar manca.” Intr-o insula din Japonia, „atunci cand oamenii din aceasta insula (…) prind un dusman, si acesta nu se mai poate rascumpara, cel care l-a prins isi pofteste prietenii si rudele si impreuna il ucid, apoi il fierb si-l mananca, si spun ca au mancat cea mai gustoasa carne din lume.”

Jurnalul de bord al lui Cristofor Columb mentioneaza canibalismul ritualic: „Doi oameni le aratara ca le lipseau niste bucati de carne in anumite parti ale corpului, si dadura sa inteleaga ca acei canibali le smulsera prin muscaturi si le devorasera.”

In peninsula Auckland, in 1770, o familie de indigeni este vizitata de capitanul Cook: „dupa proviziile pe care le aveau, se vazu ca erau canibali; marinarii gasira mai multe oase omenesti care fusesera de curand gatite si roase ….erau oasele unui om. Si aratara prin semne ca socoteau carnea omeneasca o mancare delicioasa, dar nu mancau decat dusmanii. Cativa indigeni adusera spre vanzare patru cranii omenesti si cerura destul de mult pentru ele (…) pareau ca se mandresc cu cruzimea si salbaticia lor.”

In insulele Fidgi, Henri de Rochefort spune despre canibalismul ritualic: „fidgienii erau si mai aprigi si mai convinsi canibali, care nu puteau pentru nimic in lume sa renunte la asemenea practici. Nu se poate imagina atata sadism nici chiar fata de alte vietuitoare. Cand vine ceasul mesei, prinsul era legat fedeles, dar atat de strans, incat nu poate sa-si mai miste limba in gura. Poate ca daca l-ar ucide inainte de a-l frige, grozavia ar fi diminuata in parte. Dar il pun viu pe o piatra inrosita in foc, apoi il acopera cu un strat de pamant peste care se aseaza o gramada de frunze de bananir si-l lasa sa se coaca astfel, la foc incet, ca pe un cartof in coaja.”

Explicatii pentru canibalismul ritualic

Comportamentul uman este dictat de viata spirituala, de modul in care omul priveste lumea, pe el insusi si de valorile in functie de care isi dicteaza comportamentul.

Din momentul in care a devenit vanator, omul a devenit intr-o anumita masura vanator al semenilor sai, practicand canibalsmul ritualic. Convins de conceptii religioase primitive, omul a practicat sacrificiul si diferite forme de canibalism ritual. Inca din acele timpuri exista credinta conform careia creierul uman este sediul central a unei forte superioare si de aceea era consumat in mod ritual.

Orice tip de comportamet, inclusiv canibalismul ritualic, este si rezultatul socializarii, culturii unei societati date si al religiei si credintelor specifice acelei societati. Canibalii si-au creat zei antropofagi dupa chipul si asemanarea lor. Fiind zei ai unor populatii razboinice, prin spaima pe care o provocau se mentineau si se impuneau multa vreme in constiinta oamenilor. Cand se renunta la antropofagie, se renunta si la zeii antropofagi, iar noii zei ii indemnau pe oameni sa renunte la aceste practici. Un exemplu de schimbare a conceptiei despre om si a noii mentalitati care blama canibalismul il vedem in legenda lui Tantal, care isi taie fiul in bucati si il ofera zeilor la ospat, lucru la care Zeus reactioneaza deosebit de violent. La fel, la egipteni gasim o mentiune semnificativa, la Diodor din Sicilia : „Osiris a fost cel dintai care i-a hotarat pe oameni sa se lase de antropofagie, dupa ce Isis descoperi atat roadele graului, (…) oamenii au fost bucurosi sa se lepede de obiceiul salbatec de a se macelari unii pe altii.”

Pentru noi, canibalismul este un delict, dar pentru omul primitiv era un act sacru, o ceremonie, prin intermediul careia se face comuniunea cu forta pe care viata insasi o reprezinta.

Dorinta de razbunare printr-un act sacru constituie un motiv pentru canibalismul ritualic: dusmanul e lichidat definitiv, iar a fi mancat e cea mai mare umilinta in unele triburi. Ingerarea dusmanului ar asigura preluarea calitatilor sale, cum ar fi curajul sau puterea.

Exista numeroase mituri de origine ale diverselor popoare ce se reduc la uciderea unei fiinte mitice de catre alte fiinte. Acest eveniment sacru e perceput ca fondator al ordinii culturale si sociale. Oamenii sfarsesc intotdeauna sa obtina lucrurile de care au nevoie, dar nu inainte ca una din creaturile mitice sa fi trecut printr-o aventura, adesea fatala in care putem vedea o aluzie mai mult au mai putin obscura la rezolvarea violenta. Se intampla ca uneori personajul sa fie consumat in mod ritual, si din aceasta crima sa se nasca omenirea – de exemplu, mitul lui Dyonisos mancat de titani.

Actele indeplinite de omul primitiv, printre care si canibalismul ritualic, sunt repetarea unui gest primordial, fondator savarsit de o faptura mitica. Actul nu e inzestrat cu un sens decat in masura in care el repeta un model transcendent, un arhetip. Scopul acestei repetitii e acela de a asigura normalitatea actului, de a-l legaliza, acordandu-i un statut ontologic. Devine real, exemplar, pentru ca repeta un arhetip.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ