Canoanele frumuseţii diferă de la o ţară la alta, de la o epocă la alta, de la o cultură la alta. Frumuseţea este un concept universal, fără frontiere, legat de numeroase aspecte ale vieţii umane, dar cu reprezentări, reguli şi semnificaţii diverse şi a cărui percepţie presupune o pronunţată dimensiune subiectivă. Face obiectul de studiu al esteticii, putând fi abordat, însă, şi din perspectiva istoriei culturii, a psihologiei, a sociologiei.
Timpul a arătat şi arată continuu că percepţia frumosului (implicit aprecierea acestuia), în orice zonă a realităţii, este influenţată major de gust, de contexul social, de factori psihici, de educaţie. Încă din antichitate, Platon, într-unul dintre “Dialogurile” sale, sublinia, de exemplu, că: “Luată în sine, o acţiune nu este nici frumoasă, nici urâtă”.
Frumuseţea sau urâţenia derivă din felul în care este realizată acţiunea respectivă. Acelaşi lucru se poate spune, consideră filosoful grec, şi despre o formă, un corp, un obiect, o culoare, o voce, o ocupaţie etc., acestea pot deveni frumoase dacă se asociază cu adevărul, binele şi iubirea.
Mai târziu, D. Hume, filosof scoţian, una dintre figurile marcante ale Iluminismului european al secolului al XVIII-lea, afirma, în scrierile sale, că “Frumuseţea nu este o calitate intrinsecă a unui lucru/fiinţe, ci există doar în măsura în care aceasta este percepută de către spiritul celui care priveşte”, de aceea fiecare vede “o frumuseţe diferită”.
Pentru filosoful idealist german Hegel, există o diferenţă majoră între frumosul natural şi frumosul artistic. Pentru el, frumosul artistic este deasupra frumosului natural, pentru că este o creaţie a spiritului şi pentru că are ca scop “exprimarea adevărului într-o formă sensibilă”. Prin adevăr artistic, spune Hegel, omul poate accede la conştiinţa de sine.
Canoanele frumuseţii umane de-a lungul timpului
Când este vorba de canoanele frumuseţii umane, adică de acele aspecte în funcţie de care se poate spune dacă un om este frumos sau nu, criteriile sunt extrem de diversificate. De asemenea, din motive care ţin, în mare parte, de psihogeneză, dar şi de mentalitate şi de spiritul epocii, întotdeauna s-a acordat mai multă atenţie femeilor, decât bărbaţilor, din acest punct de vedere.
În Roma antică, înfrumuseţarea corpului devenise apanajul femeilor care aparţineau înaltei societăţi, încă din mileniile I-II i.Hr. Băile parfumate, masajul cu uleiuri naturale, albirea dinţilor cu diverse prafuri făceau parte din ritualul de îngrijire, ca şi epilatul, conturarea ochilor cu antimoniu, desenul alungit al sprâncenelor, buzele date cu carmin.
Despre frumuseţea masculină, poetul latin Ovidiu, în opera sa, “Arta iubirii”, spune că erau obligatorii câteva detalii: părul şi barba proaspăt tunse, unghiile curate şi tăiate, respiraţia proaspătă, pielea bronzată şi un corp suplu.
Şi în Grecia aceleiaşi perioade, deopotrivă pentru bărbaţi şi femei, un corp bine proporţionat, îngrijit, precum şi “Mens sana in corpore sano” (“O minte sănătoasă într-un corp sănătos” ) erau canoanele frumuseţii. În plus, în cazul femeilor, se făcea o distincţie clară între “kosmêtikê technê” (arta toaletei), care presupunea igienă, coafură, alegerea bijuteriilor şi a hainelor, şi “kômmotikê technê” (arta fardării), care trebuia să fie discretă, pentru a nu crea impresia de artificialitate.
În Evul Mediu, într-o perioadă în care dogmele bisericii dobândesc mai multă putere, canoanele frumuseţii pun accent pe expresia feţei, care, în cazul femeilor, trebuia să aibă un aer inocent şi să nu folosească machiajul. Principalul argument pentru un astfel de ideal de frumuseţe era că Dumnezeu a făcut omul “după chipul şi asemănarea sa” şi că folosirea produselor cosmetice nu ar fi dus decât la “degradarea operei divinităţii”. Semne de nobleţe erau, de asemena, fruntea înaltă şi pielea foarte albă. Bărbat frumos era considerat cel înalt, puternic, cu coapsele groase.
Epoca Renaşterii (secolele al XIV-lea – al XVI-lea) se reîntoarce, parţial, la canoanele frumuseţii de dinainte de perioada medievală. Este admirată acum femeia cu formele pline, cu mâinile, dintii şi pielea albe, buzele, unghiile şi obrajii roşii, ochii, genele şi sprâncenele negre. Idealul masculin, în această perioadă, este asemănător cu cel al antichităţii – bărbatul atletic. Secolul următor pune mare preţ pe moda perucilor, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.
Frumuseţea la începuturile epocii moderne
Cu cât ne apropiem de începuturile epocii moderne (secolul al XIX-lea), cu atât se conturează tot mai clar două tipologii feminine, cu valoare de model: “burgheza virtuoasă” – machiată discret, cu trupul plin, eventual purtând cu mândrie urmele maternităţii; a doua tipologie – “frumoasa fragilă”, slabă, cu ochii încercănaţi. Admiraţia occidentalilor, in această vreme, pentru Orient, explică şi preferinţa pentru femeile brunete.
În privinţa bărbaţilor, se conturează tot două idealuri de frumuseţe: burghezul sobru, cu silueta plină, şi figura “dandy” – fin, elegant, cu mustaţa atent îngrijită, dar uşor feminizat.
La începutul secolului al XX-lea, era considerată ca fiind frumoasă femeia subţire, delicată, cochetă. În 1929, o revistă pentru femei “decreta” că, la o înălţime de 1,6 m, greutatea perfectă a unei femei este de 60 de kilograme. Doar zece ani mai tarziu, aceeaşi revistă schimba canoanele, susţinând că, la înălţimea de 1,6 m, greutatea ideală este de 51,5 kilograme.
Pe la mijlocul secolului trecut, idealul de frumuseţe feminină era în genul actriţelor Marilyn Monroe, Brigitte Bardot, considerate a fi fost unele dintre cele mai frumoase femei ale timpului. În egală măsură era admirată feminitatea mediteraneană, în stilul actriţelor Sophia Loren, Claudia Cardinale, Gina Lollobrigida – talia subţire, formele pline, senzuale, provocatoare. Dar, cum orice modă este vremelnică şi, în acelaşi timp, o “eternă reîntoarcere”, acest model de feminitate a fost înlocuit rapid cu unul mai apropiat de cel al anticilor: silueta zveltă, fină şi cu alura sportivă în acelaşi timp, după care, o vreme, femeia anorexică a trecut în prim-plan.
Imaginea masculină emblematică pentru o bună parte a secolului al XX-lea includea atitudinea atletică, fără mustaţă, cu barbă scurtă, de câteva zile, care să dea impresia de “neglijenţă lucrată”.
Ulterior, canoanele frumuseţii par a se fi standardizat excesiv, fapt facilitat şi de mass-media, astfel încât, în prezent, doar apartenenţa la un anumit spaţiu cultural mai impune note distinctive semnificative.
Canoanele frumuseţii feminine în diverse spaţii culturale – câteva exemple
Obiceiurile, cultura, tradiţiile, adesea chiar şi statutul social al femeii îşi lasă amprenta asupra canoanelor frumuseţii. Apoi, s-a instituit, în timp şi la modul general, o tendinţă de a evalua frumuseţea aproape exclusiv prin prisma atributelor fizice. O reprezentare autentică a frumuseţii umane ar trebui însă să includă deopotrivă trăsături de personalitate, comportament, armonia dintre spirit şi trup, încrederea în sine etc.
China şi cele “patru frumuseţi”
În China, idealul feminin se defineşte prin “cele patru frumuseţi”, cărora femeile însele le acordă o mare importanţă – spiritul, cunoaşterea şi inteligenţa, la care se adăugă frumuseţea fizică. De asemenea, chinezoaicele sunt apreciate pentru virtutea şi valorile lor morale. Din punct de vedere fizic, principala caracteristică a unei femei frumoase este considerată fineţea trăsăturilor.
În timpurile vechi, în China, picioarele (tălpile) mici erau un adevărat atu al seducţiei. De aceea, de la o vârstă fragedă, piciorele erau bandajate foarte strâns, astfel încât talpa să nu crească mai mult de 15 centimetri. Din pricina bandajului, se întâmpla adesea ca degetele să se sucească sub tălpi, într-o formă de floare de lotus, simbol al frumuseţii şi al purităţii, în China. Oricât ar părea de ciudat, a avea tălpile mici era o garanţie pentru a găsi un soţ bun şi pentru a urca pe scara socială. Obiceiul, o adevărată tortură, a fost abandonat în secolul al XIX-lea
Astăzi, dată fiind fascinaţia pe care o provoacă femeile occidentale chinezilor, o chinezoaică este considerată ca fiind foarte frumoasă dacă este puţin mai înaltă, dacă are ochii mari şi nasul ceva mai lung decât normal.
India şi femeia zeiţă
Din vechile tradiţii hinduse s-a păstrat şi astăzi, în India, convingerea că femeia este temelia cuplului şi trebuie venerată ca o adevărată zeiţă. Ea întruchipează liniştea şi harul.
În această ţară în care şi numele oraşelor se leagă de culori (Jodhpur – “Oraşul albastru”, Jaipur – “Oraşul roz” etc.), vestimentaţia femeilor, bijuteriile, machiajul, toate abundă în cele mai spectaculoase culori.
Utilizarea produselor cosmetice are o tradiţie îndelungată, iar canoanele de frumuseţe, transmise din generaţie în generaţie, nu sunt tulburate de influenţa modei contemporane. Tenul trebuie să fie curat, clar, neted, părul negru, lung, strălucitor. Femeile indiene folosesc multe produse naturale, pe care le pregătesc singure, fiind reticente la cosmeticele occidentale.
Au rămas fidele, în machiajul lor, şi punctului roşu dintre sprâncene – “bindi” – făcut din pulbere roşie de “kumkum”, simbol al spiritualităţii, “al treilea ochi”, dar care are şi rol estetic.
Canoanele frumuseţii in Japonia – “femeia-copil”
Canoanele frumuseţii feminine, în Japonia, din perspectiva occidentalilor, par uneori excentrice. Pentru ca o femeie să fie frumoasă trebuie să urmeze o regulă foarte simplă: să fie copilăroasă – ochi mari, rotunzi, inocenţi, dantura neregulată, gesturi spontane, dar reţinute, atitudine naturală, vocea “mică”, educaţie aleasă.
Brazilia – “femeia-chitară”
Imaginea fizică ideală pentru femeile din Brazilia este cea asemănătoare unei chitare, un corp de zeiţă, o piele aurie, strălucitoare În plus, braziliencele au mare grijă de părul lor, pe care îl tratează cu uleiuri speciale, astfel încât să-l poată purta mult timp lung şi mătăsos. În această ţară, a oferi celorlalţi o imagine frumoasă este o formă de politeţe.
Columbia – cele mai frumoase femei din lume
În Columbia, in America de Sud, se spune că trăiesc cele mai frumoase femei din lume, a căror imagine se apropie de canoanele frumuseţii universale: părul lung, tenul bronzat, forme armonioase, bine proporţionate. În oraşe, concursurile de frumuseţe – “reinada”- reprezintă un adevărat “sport naţional”.
Africa – frumuseţe “colorată”
Pe continentul african, chiar dacă există diferenţe mari între ţări, totuşi, la modul general, pentru a face faţă căldurii şi a rămâne frumoase, femeile folosesc din plin cosmetice pe bază de uleiuri de plante (palmier, argan, cacao etc.), care conferă pielii un aspect mătăsos, strălucitor, sănătos.
Sănătos şi frumos este considerat şi aspectul supraponderal, cu condiţia ca formele să fie bine echilibrate, să se armonizeze. Un proverb maur spune că: “O femeie ocupă, în inima bărbatului, un loc egal cu volumul ei”.
În Tanzania, de exemplu, bijuteriile şi ornamentele corpului sunt definitorii pentru frumuseţe. Femeile poartă coliere mari, multicolore, în straturi, în jurul gâtului, ca un guler. În urechi pun cercei mari, cu tot felul de ornamente metalice sau din lemn, confecţionate manual, după tehnici transmise din generaţie în generaţie. Femeile, în general, se rad pe cap sau sunt tunse foarte scurt, părul lung fiind apanajul bărbaţilor. În vestimentaţia femeilor predomină culorile verde şi albastru, în timp ce roşul este rezervat bărbaţilor.
Ţările occidentale – frumuseţe în stil “Hollywood” sau canoanele de frumuseţe mondializate
Canoanele frumuseţii pe continentul nord-american, dar şi în Europa, se definesc prin raportare la vedetele de la Hollywood – femei blonde, elegante, îngrijite, independente, inteligente, cu stil, ochi expresivi, nasul subţire, talie înaltă, reflex al unei societăţi pretenţioase, cosmopolite, dinamice.
În spaţiul european, dincolo de diferenţele semnificative dintre ţări în privinţa idealului de feminitate, mai ales din punct de vedere fizic, există şi câteva trăsături comune ale femeii moderne frumoase: încrederea în sine (self confident), semn al unei societăţi care valorizează curajul şi reuşita. Femeia frumoasă nu este neapărat cea care are dimensiunile perfecte, ci cea care ştie să-şi exprime feminitatea, chiar şi fără farduri şi operaţii estetice, cea care este energică, radioasă, trăsături care transcend specificul cultural al unui spaţiu geografic sau altul şi care confirmă eternul ideal de frumuseţe care reuneşte deopotrivă aspectul fizic, precum şi dimensiunile spirituală, morală, intelectuală.
Canoanele frumuseţii, astăzi, prin standardizare, au însă şi efecte mai puţin benefice. Mass-media, avalanşa de fotomodele, staruri, manechine, agresivitatea reclamelor pe această temă induc un complex de inferioritate multor femei, creează adevărate obsesii pentru “corpul ideal” şi, până la urmă, toate modifică insesizabil convingerile noastre despre frumuseţe.
În condiţiile în care canoanele frumuseţii au existat în toate timpurile şi sunt atât de puternice şi în prezent, poate că un tip de frumuseţe, spunea un fotograf celebru, este şi cel al femeilor care nu corespund canoanelor.
