Capela Sixtină, a Palatului Vatican, din Roma, pictată între 1508 și 1512, de Michelangelo Bounarroti, artistul italian renascentist, numit adesea “cel divin”, este considerată una dintre cele mai importante şi spectaculoase realizări artistice din toate timpurile. Aceasta este mai mult decât o operă de artă – este un simbol al excelenţei creatoare, un testament al ingeniozității umane și al aspirației spre transcendență, oferind o experiență unică, ce combină estetica, simbolismul și spiritualitatea.
Plafonul Capelei Sixtine (a cărei denumire provine de la numele Papei Sixtus al IV-lea, care a decis să fie construită) cuprinde peste 500 de metri pătrați de fresce, ilustrând scene din Geneză, precum “Crearea lui Adam”, “Căderea omului” sau “Potopul lui Noe”. Pe lângă acestea, Michelangelo a pictat figuri monumentale ale Profeților și Sibilelor (preotese cărora li se atribuia darul profeției). În frescele laterale și pe peretele altarului, Michelangelo a creat “Judecata de Apoi”, o compoziție imensă și dramatică, care surprinde teme ale salvării și condamnării.
La peste 500 de ani de la realizarea acestei capodopere, mai mulţi experţi în neuroanatomie, precum medicul american Frank Lynn Meshberger, Ian Suk, ilustrator medical, și Rafael Tamargo, de la Școala de Medicină a Universității Johns Hopkins, din Baltimore, Maryland, au publicat o serie de studii prin care arată că, în opera sa, Michelangelo a inclus mai multe mesaje subtile și simboluri ascunse, interpretate ca fiind atât religioase, cât și filozofice şi ştiinţifice, derivate din cunoştinţele şi experienţele de disecţie ale artistului.
Un adevărat puzzle care abia acum începe să fie înţeles şi care fascinează lumea ştiinţifică, dar şi pe oamenii obişnuiţi, care cunosc câte ceva despre aceste teorii şi privesc opera lui Michelangelo cu un “ochi” avertizat în acest sens.
Capela Sixtină şi mesajele ascunse despre creierul uman
Michelangelo a fost un cunoscător profund al anatomiei, datorită studiilor sale pe cadavre (un fapt pe care l-a ascuns, distrugând aproape toate schiţele şi notele sale anatomice), ceea ce l-a ajutat să reprezinte trupurile umane şi, mai ales, creierul şi funcţiile acestuia, cu o precizie uimitoare.
Capela Sixtină – Creierul uman în „Crearea lui Adam”
Una dintre cele mai cunoscute teorii din epoca noastră sugerează că Michelangelo a ascuns conturul unui creier uman în imaginea lui Dumnezeu din fresca numită “Crearea lui Adam”, care reprezintă momentul din “Cartea Genezei”, în care divinitatea îi insuflă viaţă lui Adam, cu degetul arătător întins, aproape atingându-l pe cel al “primului om”, creat de “Yahweh Elohim”/ (“Yahweh-Dumnezeu”) “după chipul şi asemănarea sa”, în ziua a şasea a Creaţiei.
În studiul său, neuroanatomistul Frank Lynn Meshberger observa că, dacă privim forma mantiei de culoare roşiatică (din partea dreaptă a frescei) și poziția figurilor din jurul lui Dumnezeu, acestea seamănă izbitor cu structura anatomică a unui creier uman, inclusiv trunchiul cerebral și lobii cerebrali.
Acest detaliu ar putea reflecta nu numai interesul lui Michelangelo pentru anatomie, ci și sugestia subtilă că divinitatea nu dă viață doar trupului, ci și minții, rațiunii și sufletului. Doar folosind acest mare dar, al intelectului, pare a spune acest mesaj ascuns, omul îşi poate concretiza adevăratul potenţial creativ cu care a fost înzestrat – una dintre convingerile ferme ale marelui artist.
Frank Lynn Meshberger merge şi mai departe cu detaliile ascunse din “Crearea lui Adam”, cea mai faimoasă reprezentare de pe Capela Sixtină, indicând că mantia roşiatica, sub mâna lui Dumnezeu, are un pliu care ar reprezenta “Fisura silviană” (“Sylvian fissure”), un șanț care separă lobii temporal (inferior), frontal și parietal (sus spate) ai creierului.
Mai mult, mâna lui Dumnezeu pare a fi poziţionată in dreptul cortexului frontal, acea parte care s-a dezvoltat ultima în cursul evoluţiei creierului, fiind sediul funcţiilor cognitive superioare, care ne diferenţiază de alte fiinţe – controlul emoțional și comportamental, atenţia, concentrarea, procesarea limbajului, rezolvarea problemelor, luarea deciziilor, creativitatea etc.
„Separarea luminii de întuneric” şi neuroanatomia ascunsă
În iarna anului 1511, Michelangelo Bounarroti a ajuns în etapele finale ale proiectului Capelei Sixtine, pictând patru fresce de-a lungul vârfului longitudinal al bolții, prin care a completat seria frescelor centrale, cu scene din “Cartea Genezei”.
O altă structură a creierului uman, susţin cei care au analizat Capela Sixtină dintr-o astfel de perspectivă, este prezentă în scena “Separarea luminii de întuneric”, situată deasupra altarului, o frescă importantă în iconografia Capelei Sixtine, pentru că înfăţişează începutul Creaţiei şi care ar ascunde o reprezentare a părţii anterioare a trunchiului cerebral.
Ian Suk și Rafael Tamargo, de la Universitatea Johns Hopkins, cei care au adus contribuţii la descifrarea mesajelor ascunse ale lui Michelangelo, din Capela Sixtină, spun că artistul ar fi mascat, în anatomia neobişnuită a gâtului lui Dumnezeu, o imagine sofisticată a părţii inferioare a trunchiului cerebral, a cerebelului şi a lobilor temporali, în completarea conturului creierului uman din “Crearea lui Adam”.
În timp ce figurile din această frescă sunt luminate în diagonală, gâtul lui Dumnezeu iese în evidenţă, luminat puternic din faţă, ca de un reflector, fiind vorba nu de o eroare (imposibilă in cazul genialului pictor), ci de intenţia artistului de a reda, în liniile gâtului, caracteristicile structurale ale creierului, scopul fiind, după cum afirmau cei doi specialişti, de “a celebra nu numai slava lui Dumnezeu, dar și cea a creației Sale cele mai mărețe”.
S-a mai observat o “ciudăţenie” în această frescă – în cutele ţesăturii care acoperă trupului Creatorului se poate identifica o reprezentare a măduvei spinării, care urcă până în dreptul trunchiului cerebral (ascuns in gât), iar în partea de jos, în pliurile materialului, se disting nervii optici de la ambii ochi.
“Separarea pământului de ape”
În fresca “Separarea pământului de ape, de către Dumnezeu”, de pe Capela Sixtină, unii critici au identificat conturul unei inimi în mantia lui Dumnezeu, ceea ce ar putea simboliza ideea că Dumnezeu însuflețește creația cu iubire, ca esență a vieții.
Capela Sixtină – alte mesaje codificate în figuri și simboluri
Renascentistul Michelangelo a fost influențat într-o măsură semnificativă de ideile neoplatonice, care promovau unitatea între frumusețea fizică și cea spirituală. Structura generală a picturilor sale reflectă un echilibru geometric și o armonie divină, simbolizând perfecțiunea creației lui Dumnezeu.
În “Profeții și Sibilele”, Michelangelo a inclus alternanța dintre profeți (personaje masculine din Vechiul Testament) și sibile (figuri feminine din mitologia păgână). Această combinație ar putea sugera ideea unei armonii între înțelepciunea religioasă și cunoașterea păgână, un concept îndrăzneț pentru epoca sa.
Michelangelo a inclus, de asemenea, scene dramatice, precum “Căderea omului” și “Potopul lui Noe”, subliniind tema păcatului și a salvării, dar și fragilitatea condiției umane.
Alte aspecte mai puţin cunoscute despre “Cappella Magna”
Capela Sixtină, cunoscută, la început, cu numele de “Cappella Magna” (Marea Capela), este, sublinia Goethe, expresia deplină a “ceea ce un om este capabil să realizeze”.
Se spune că Michelangelo (care, iniţial, a refuzat cererea Papei Iulius al II-lea, de a picta Capela Sixtină) a realizat frescele întins pe spate, idee care a intrat în mentalul colectiv mai ales sub influenţa filmului “The Agony and the Ecstasy” (Agonie si extaz”), din 1965. În realitate, artistul a folosit schele din lemn, pe care el însuşi le-a proiectat şi care i-au permis să picteze în picioare, efortul fiind, desigur, şi în acest caz, enorm.
Fresca “Judecata de Apoi”, pictată de Michelangelo mai târziu, între 1535 s8i 1541, pe zidul din spatele altarului Capelei Sixtine, apreciată astăzi pentru complexitatea sa artistică și simbolică, dar și pentru impactul emoțional extraordinar, a generat, de asemenea, controverse semnificative de-a lungul timpului. Aceasta a fost criticată atât pentru nuditatea explicită a personajelor, cât și pentru unele mesaje simbolice considerate nepotrivite.
Biagio da Cesena, maestrul de ceremonii al Papei Paul al III-lea, a descris fresca drept „potrivită mai degrabă pentru o baie publică decât pentru o capelă papală„. Se spune că Michelangelo, ca răzbunare, l-a inclus pe Biagio în frescă, reprezentându-l ca pe Minos, judecătorul infernului, cu urechi de măgar.
Scenele cu martiri și sfinți, precum imaginea Sfântului Bartolomeu, care ține în mână pielea sa jupuită (un posibil autoportret al lui Michelangelo), au fost văzute ca fiind prea teatrale și macabre.
În 1564, la două decenii după finalizarea frescei, Papa Pius al IV-lea a cerut ca zonele intime ale personajelor să fie acoperite cu veșminte sau draperii. Artistul Daniele da Volterra, supranumit ulterior “Il Braghettone” (“pictorul pantalonilor”), a fost desemnat să facă aceste modificări.
Capela Sixtină, la peste cinci secole de la realizarea acesteia
Mesajele ascunse ale lui Michelangelo, aşa cum au fost descifrate de oamenii de ştiinţă astăzi, lasă loc multor controverse şi speculaţii. Unii spun că, până la urmă, din imaginile reprezentate pe frescele din Capela Sixtină oricine poate extrage un sens subiectiv, nu neapărat adevărat, care să fi existat în intenţiile marelui artist.
Pe de altă parte, dacă interpretările date la peste cinci secole de către neuroanatomisti corespund adevărului, adică intenţiilor lui Michelangelo, atunci s-ar putea să fie vorba nu numai de un simbolism referitor la măreţia omului şi la calităţile cu care acesta a fost înzestrat de Creator, ci şi o referire critică a artistului la perioada în care relaţiile sale cu Biserica catolică au devenit tensionate, un alt mesaj ascuns fiind, probabil, că Isus și cei din jurul său au comunicat cu Dumnezeu direct, fără a avea nevoie de Biserică, aşa cum ar putea face orice om.
Geniul lui Michelangelo în toată splendoarea sa
Dincolo de aceste aspecte, este de netăgăduit că Michelangelo Buonarroti a reușit să creeze una dintre cele mai spectaculoase serii de picturi din lume, din care nu lipsesc cunoștințele sale aprofundate de anatomie în redarea trupurilor umane, cu un realism și o expresivitate impresionante, reflectând deopotrivă forța fizică și profunzimea emoțională.
Frescele exprimă unitatea dintre divin, uman și natural, combină teme biblice, religioase și filozofice, încorporând idei din neoplatonism, o concepție populară în Renaștere, care a combinat filosofia lui Platon cu ideile crestinismului si a afirmat, printre altele, “monismul”, doctrina care susține că realitatea poate fi derivată dintr-un singur principiu – “Unul”.
Michelangelo a revoluționat pictura de plafon prin utilizarea unei perspective dinamice și a unor compoziții îndrăznețe. Figurile par să se miște și să iasă din planul frescei, creând un efect tridimensional. Contrastul dintre culorile vii și umbre conferă frescelor un dinamism aparte, atrăgând privirea și amplificând emoția.
Restaurările succesive, mai ales cea din anii 1980 – 1990, au readus la viață culorile vibrante și detaliile originale, dezvăluind geniul lui Michelangelo în toată splendoarea sa.
