Jargon şi argou sunt doi termeni pe care mulţi vorbitori de limba română îi confundă, îi folosesc în contexte inadecvate sau ignorându-le total sensul, fapt care poate fi constatat, dacă suntem atenţi, în limbajul cotidian şi, frecvent, chiar în mass-media.
Pe un site, de exemplu, autorul unui articol care constată că “toată lumea vorbeşte urât” şi care vrea să explice cum “obiceiul înjurăturilor” ţine de “negura istoriei omenirii”, înşiruind, la rândul său, cu o vervă “demnă” de cauze mai bune, o listă întreagă de expresii care mai de care mai vulgare, ajunge la concluzia că, de fapt, şi “DEX-ul este plin de jargoane”, spune acesta.
Un alt foarte cunoscut “personaj” din lumea fotbalului , dar şi al presei mondene, declară cu nonşalanţă că “s-a certat cu X, dar fără jigniri”, respectivul l-a făcut “oligofren”, el l-a făcut “zdreanţă”, dar, spune el, cu dezinvoltură, “nu ne-am insultat, în schimb Y e obraznic si umblă cu tot felul de jargoane care nu e bine să le dai la presă” s.a.m.d.
Lăsând deoparte alte greşeli de exprimare, din exemplele anterioare, ar fi de observat nu numai utilizarea incorectă, din punctul de vedere al sensului, a cuvântului “jargon”, dar şi preferinţa pentru pluralul greşit “jargoane”.
Deși jargonul și argoul sunt adesea confundate, fiecare are locul său distinct în limba și cultura noastră. Înțelegerea diferențelor dintre aceste două forme de limbaj nu numai că îmbunătățește competențele noastre de comunicare, dar și ne ajută să apreciem diversitatea și complexitatea limbii române. Reflectând asupra acestui subiect, este esențial să ne gândim la:
- Contextele în care jargonul și argoul sunt cel mai frecvent utilizate și cum acestea influențează percepția audienței.
- Importanța adaptării limbajului nostru în funcție de situația de comunicare pentru a menține claritatea și eficacitatea.
- Cum cunoașterea și respectarea diferențelor dintre jargon și argou pot îmbunătăți interacțiunile noastre sociale și profesionale.
Pentru a aprofunda cunoștințele despre modul corect de utilizare a limbii române, consultați cum este corect: deseară sau diseară. Articolul oferă sfaturi valoroase pentru folosirea adecvată a cuvintelor și expresiilor, contribuind la îmbunătățirea comunicării personale.
Potrivit DEX (Dicţionarul explicativ al limbii române), “argou” (din franţuzescul “argot”) înseamnă “Limbaj convenţional al anumitor categorii sociale, care folosesc cuvinte speciale sau cu sensuri deosebite, pentru a nu fi înţelese de restul societăţii”, iar “jargon” (din fr. “jargon”) – “Limbaj specific anumitor categorii sociale, prin care acestea se disting de masa mare a vorbitorilor, caracterizat prin abundenţa cuvintelor si a expresiilor specializate sau pretenţioase, de obicei împrumutate din alte limbi”.
Aşadar, termenul “argou” se referă la un limbaj criptat, format din cuvinte al căror sens a fost “deturnat”, utilizat de diverse grupuri, care optează pentru un stil neconvenţional al comunicării – deţinuţi, hoţi, interlopi, dar şi elevi, studenţi, cei din armată, muncitori etc. – pentru a nu fi înţeleşi de ceilalţi.
De pildă, din argoul lumii interlope fac parte cuvinte precum: curcan/caraliu (poliţist), a şuti/a mangli (a fura), lovele/mardei/mălai (bani), facultate (puşcărie), streptomicina (alcool), mardoi (huligan, bătăuş), şmen (înşelătorie, minciună), primar (deţinut la prima condamnare), “crocodil” (telefon mobil), a paradi (a strica), a lucra cu manda ( a folosi un intermediar) etc.
Argoul tinerilor cuprinde termeni precum: a bate apa (a pierde timpul), găman (student), gherţoi (persoană fără maniere), paraşutist (persoana care vine neinvitată la petreceri), a avea pedigree (a avea facultate), dar şi “fiţos”, “varză”, “bazat”, “a fi pe felie”, “trendy”, “loser”, “cool” etc.
Într-o lucrare pe tema argoului, Rodica Zafiu, profesor la Universitatea Bucuresti, subliniază că această zonă lingvistică, pe care o numim “argou”, este şi “o ilustrare a posibilităţilor ludice şi estetice ale limbii, un spaţiu în care uneori îşi manifestă creativitatea vorbitori anonimi, dotaţi cu ingeniozitate şi umor”.
Jargonul reprezintă, de asemenea, un registru stilistic, dar, spre deosebire de argou, aşa cum rezultă şi din definiţia din DEX, exprimă dorinţa unor vorbitori de a se deosebi de ceilalţi printr-un limbaj pretenţios, care cuprinde termeni împrumutaţi din alte limbi sau care sunt specifici anumitor profesii.
Există un jargon tehnic, un jargon informatic (branch, browser, bufler, default etc.), un jargon al marketingului (advertising, BANT, blacklist, newsletter etc.), un jargon juridic/“legaleza” (abitaţie, apelant, audit, cesiune etc.) , un jargon al celor care lucrează în televiziune, al oamenilor de afaceri/”afacereza” (habitaţie, gaj, know-how, back office etc.), un jargon medical, matematic etc., fără ca aceşti termeni să aibă conotaţii negative sau jignitoare.
Din jargon fac parte şi alţi termeni, utilizaţi, de regulă, în comunicarea orală, fără a fi specializaţi pentru un anumit domeniu, dar prin care unii vorbitori vor să epateze: “bonjour”, “bonsoar”, “bye-bye”, “grazie”, “feeling”, “high life”, “madame”, “mon cher” etc.
De-a lungul timpului, scriitorii, în unele dintre operele lor, au valorificat valenţele expresive şi umoristice ale elementelor de argou şi jargon, în limbajul personajelor sau in versuri. De exemplu, Vasile Alecsandri, în cunoscutul ciclu de vodeviluri al “Chiriţelor” (“Chiriţa în Iaşi”, “Chiriţa în provincie”, “Chiriţa în balon”), pune pe seama personajului feminin central “franţuzisme”, prin care aceasta vrea să-şi sublinieze “calitatea” de “isprăvniceasă”: “De-acum să videţi bontonuri… am să-i durez si-un voiaj la Paris… am să mă dau si eu de baroană, cum oi trece graniţa… să spariu nemţii…”
I.L. Caragiale, în comedia “O noapte furtunoasă”, mizează şi el pe efectul elementelor de jargon: “Bonsoar-bonsoar; zic: Pardon, domnule… Merg aşa de un capri? (capriciu), de un pamplezir… Ce pofteşti, mă musiu?”
Nichita Stănescu are un întreg volum de “Argotice”, care au fost publicate postum, în 1992, în care predispoziţia ludică a poetului se manifestă şi în acest registru stilistic, relevantă, în acest sens, fiind, de pildă, poezia “La Calul Bălan, cârciumă şi Han”.
Volumul de poezii “Cântice ţigăneşti”, de Miron Radu Paraschivescu, exploatează aceeaşi zonă lingvistă a argoului: “O să zic pe drum de seară,/pe o strună de vioară,/o istorie şucară,/că-i cu boală rea, amară;/o istorie c-un crai/de la nunta cu alai,/şi de-ai da cât o să dai,/nu e una mai dihai!/Trist e cânticul, uitat,/de jale şi lăcrămat,/cu un fante de gagiu,/trist, şi vechi de nu-l mai ştiu”.
Un cititor cu experienţa lecturii va şti, desigur, să facă diferenţa între conotaţiile negative ale elementelor de argou, din comunicarea orală, şi valenţele estetice pe care le dobândesc în textul literar, poetic, dramatic sau în proză.
