Dragobetele, celebrat pe data de 24 februarie, este o sărbătoare autohtonă, precreştină, consacrată începutului primăverii, când natura renaşte, ursul iese din bârlog, păsările încep să îşi aranjeze cuibul şi să se împerecheze. În mitologia românească, Dragobetele este considerat si protectorul iubirii, o zeitate similară lui Eros (la grecii antici) sau lui Cupidon (la romani), o moştenire de pe vremea dacilor, fiu al Babei Dochia sau unul dintre ciobanii acesteia, pe nume Dragomir, descris de Romulus Vulcănescu, în Mitologia română, ca “un tânăr voinic, frumos şi bun”, iar într-o legendă consemnată de folcloristul Simeon Florea Marian, în “ Sărbătorile la români”, fiind prezentat ca jumătate om, jumătate înger, “un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”.

În privinţa etimologiei numelui exista nenumărate variante, cei mai mulţi mitologi şi lingvişti punând în relaţie numele Dragobete cu termenul slav drag/dragul sau cu dragu-bete (ca în Oltenia), bete însemnând, în limbajul popular muntenesc, mulţime, cu dragu-biti (a fi drag, în slava veche) sau chiar cu trago-pede (în limba dacă – trago însemnând ţap, pedepicioare), aceasta din urmă explicatie făcând trimitere la o zeitate dacică al cărei nume s-a pierdut în negura timpului, dar care era sărbătorită în această perioadă.

Incertitudinea legată de originea acestui nume transpare şi în nenumăratele variante pentru Dragobete, din diversele zone ale ţării – Bragobete, Bragovete, Rogobete, Vobritenia – unele puse în relaţie cu sărbătoarea creştină Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (23 februarie), numită, în slava veche, Glavo-Obretenia.

Deşi Dragobetele (căruia i se mai spune şi Cap de primăvară, Sânt Ion de primăvară, Logodnicul păsărilor etc.) este considerat corespondentul românesc al sărbătorii catolice Valentine’s Day (Ziua Sfântului Valentin), asocierea aceasta este oarecum forţată si, evident, tarzie, pentru că, în cadrul civilizaţiei şi spiritualităţii dacice, în această perioadă a anului, se celebra triumful luminii, al renaşterii naturii, al fertilităţii, implicit al vieţii omului şi al iubirii, amintind, mai degrabă, de Sol Invictus (Soarele neînvins), pe care romanii îl sărbătoreau la 25 decembrie (dată peste care s-a suprapus sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului). Este adevărat, însă, că există şi multe superstiţii care fac referire la Dragobete ca zeitate a iubirii, în primul rând, de vreme ce, in mentalitatea populara, se afirma credinţa că “Dragobete e flăcău iubieț și umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți …” ( Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele”).

De asemenea, se spune că, în satul românesc arhaic, exista obiceiul ca, în ajunul sărbătorii, fetele să strângă ultimele urme de zăpadă (zăpada zânelor), să o topească şi să păstreze apa pentru a se spăla cu ea de-a lungul anului, ca să fie frumoase sau să o folosească pentru descântece de dragoste. În satele din Mehedinţi, potrivit tradiţiei, in ziua de Dragobete, fetele se întorceau de la pădure în fugă, fiecare urmărită de câte un flăcău care îi era pe plac şi, dacă tânăra era prinsă şi sărutată, acest fapt era echivalentul unei logodne. Dacă se întâmpla ca o femeie măritată să atingă, în această zi, un bărbat dintr-un alt sat, acesta era semn că va rămâne îndrăgostită de el tot anul.

Din nefericire, astăzi, fie că este vorba de Valentine’s Day sau de Dragobete, cam totul se reduce la o “celebrare” cu un puternic accent comercial, fără ca cineva să îşi mai pună problema reactualizării mitului prin vreun gest ritualic.

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.