Pentru mine, ruga lui Corneliu Coposu „Şi aşterne peste munţi de zgură/ Liniştea, iertarea şi seninul” s-a îndeplinit, cu amendamentul că muntele meu, indiferent de numele lui, este de pământ şi rocă. Când sunt acolo, pe munte, găsesc şi primesc linişte sub toate formele şi înţelesurile ei: tăcere, acalmie, tihnă, pace, seninătate. O inspir şi o expir. O las să-mi intre în toţi porii. Şi-mi este aşa de bine, încât iert şi uit orice şi pe oricine.
Ziua I: Bucureşti – Băile Herculane, cu trenul
Joi, 08.05.2014, m-am întâlnit cu Alina, Melinda şi Ionel pe peronul şase al Gării de Nord. Ne-am urcat în trenul care la ora 22:10, cu o întârziere de douăzeci şi cinci de minute, a pornit spre Timişoara. Am stat la clasa întâi, la capătul dinspre locomotivă al celui de-al doilea vagon, la început câte doi pe banchetă. Un bâzâit enervant ne-a gonit de acolo, mutându-ne mai în spate. Aici, pe lângă faptul că nu se mai auzea acel „ţânţar” invizibil, am avut posibilitatea să ocup o banchetă întreagă, tolănindu-mă pe ea. Mi-am făcut pernă dintr-un polar, cu o mânecă a acestuia acoperindu-mi ochii, ca să nu mă mai deranjeze lumina becurilor. Astfel, ţinând strâns în braţe geanta cu aparatul foto, am reuşit să moţăi o bună parte din drum, însă fără să reuşesc să mă odihnesc. Dar măcar a trecut timpul repede. Câţiva dubioşi, care se tot perindau pe acolo, i-au cam ţinut treji pe Alina şi Ionel.
Pe la ora 03:00, în apropiere de Drobeta Turnu-Severin, m-am reaşezat în poziţia de şezut. La fix ca să văd barajul Porţile de Fier, luminat puternic, încât ziceai că se află în emisfera sudică, unde, în acel moment era zi, dar şi oraşul Orşova, care părea a fi un amfiteatru pe ale cărui tribune stăteau multe beculeţe aprinse care asistau la spectacolul nocturn al Dunării.
Ziua a II-a: Băile Herculane – Motel Dumbrava – Cheile Ţăsnei – Poiana Ţăsnei – Vârful Pietrele Albe – Poiana Ploştnioare, cu maşina şi pe jos
Vineri, 09.05.2014, dis-de-dimineaţă, după o călătorie de aproximativ şase ceasuri, am coborât din tren, în gara de la Băile Herculane. Întârzierea cu care s-a plecat din Bucureşti nu a fost recuperată, dar nici nu s-a mărit. Era ora 04:25. Pe peron, ne aştepta Ştefan, transbordându-ne în maşina lui. Deşi încă era întuneric afară, am făcut un mic tur al staţiunii, cu oprire în centrul istoric, ale cărui construcţii sunt realizate în stilul baroc austriac. Astfel, de la gară, am parcurs podul peste râul Belareca, continuând pe strada Trandafirilor. Am trecut pe lângă hotel Cerna, care făcea notă discordantă cu restul clădirilor, acesta fiind impunător, luminat şi îngrijit. Imaginea lui apare pe multe vederi, mai vechi sau mai noi. Parcul de lângă Cazinou era păzit de un uriaş, pe numele său Sequoia Gigantea. Acum aproximativ nouăzeci de ani a trebuit să-şi părăsească familia din Munţii Sierra Nevada, adaptându-se condiţiilor de aici, în mod normal plăcându-i traiul la altitudini de peste două mii de metri. Are 30 m înălţime şi 1,5 m în diametru. Exoticul sequoia o are ca vecină pe Magnolia, pe care Alina şi-ar fi dorit să o vadă înflorită.
Ajunşi în Piaţa Hercules, ne-am dat jos din maşină. Cam despuiat, Hercules, protectorul băilor calde în mitologia romană, ne-a întâmpinat de pe soclul său. Arhiducele austriac Carol, recunoscător pentru că ofiţerii şi soldaţii armatei imperiale s-au refăcut în urma tratamentului efectuat în staţiune, a dăruit această statuie. Deşi plin de muşchi, dând impresia unui tip plin de forţă şi vitejie, acesta părea că asistă neputincios la decăderea staţiunii care-i poartă numele, capitulând în faţa nepăsării autorităţilor. Vânjosul zeu nu poate să o ajute, neavând puterea necesară să înfrunte acest inamic de neînvins. Noroc că este făcut din fier de tun şi nu are suflet, altfel ar fi suferit mult. În dreapta lui, se află Pavilionul 6, o clădire realizată în anul 1906. Este foarte chipeşă, atrăgându-mi imediat atenţia, chiar dacă are tencuiala căzută, geamurile sparte şi este plină de semnături ale proştilor. Faţada de culoare cărămizie, este bogată în basoreliefuri albe. Dacă acum era frumoasă, în ciuda stării de ruină în care se afla, îmi imaginez cum arăta în perioada ei de glorie. Pavilionul 4, situat în stânga lui Hercules, a fost construit în anul 1852, ca unitate de cazare pentru ofiţerii armatei austriece şi funcţionarii guvernamentali. În prezent, şi ea suferă de acea afecţiune necruţătoare, ruinarea, cauzată de bacteriile nepăsare, incompetenţă şi interese. Pe unul dintre balcoane, o domnişoară sumar îmbrăcată, a împietrit de ruşine când şi-a dat seama că este privită de cinci perechi de ochi. Cine era şi ce căuta acolo, nu ştiu. O fi fost amanta vreunui ofiţer de odinioară şi, ca să nu fie prinsă de soţia acestuia, a ieşit pe balcon, nemaiavând timp să se îmbrace, acoperindu-şi goliciunea cu un cearşaf. Ori o fi vrut să se facă remarcată de Hercules. Umbra ei, proiectată pe un zid alb, părea silueta unui bărbat, cu pardesiu şi pălărie. Sau poate că nu era umbra ei, era chiar iubitul pe care ea îl aştepta nerăbdătoare. La capătul nordic al Pieţei Hercules, biserica romano-catolică, renovată, le ţinea o predică construcţiilor deznădăjduite din jurul ei, spunându-le să nu-şi piardă speranţa, deoarece vor fi şi ele reabilitate într-o zi. Acest lăcaş de cult, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” a fost ridicat între anii 1836-1838. În decursul celor şase săptămâni petrecute la Băile Herculane, în anul 1887, împărăteasa Austro-Ungariei Elisabeta (Sissi) a participat la slujbele oficiate aici. La ora la care zorile abia îşi fac curaj să mijească, liniştea care domnea peste centrul istoric al oraşului era tulburată doar de curgerea râului Cerna, învolburată datorită ploilor căzute în acea perioadă.
Reveniţi la maşină, am pornit spre ieşirea din oraş, înspre nord-est, pe DJ608D. După aproximativ 400 m, în faţa noastră a apărut hotelul Roman, mare fiindu-mi uimirea când am trecut pe sub el. Ce-i drept, nu puteam să-l ocolim, în dreapta fiind albia Cernei, iar în stânga o ditamai stânca, parte a Munţilor Cernei. Şi nici noi nu eram mai cu moţ, încât hotelul să-şi ridice poalele, ca să ne lase pe noi să trecem pe sub ele. Pur şi simplu, lucrările au fost astfel făcute, încât drumul se strecoară printre pilonii care susţin clădirea. Acest drum ne-a scos în DN67D, unde am virat stânga, urmând direcţia spre Baia de Aramă. Dar noi nu acolo voiam să ajungem, ci la motel Dumbrava, situat la 14 km amonte de Herculane.
Lăsam în urmă staţiunea cu peste o mie opt sute de ani de atestare documentară şi mă întrebam cum este posibil ca dintr-o nestemată, să ajungă un ciob?! A cunoscut o perioadă de mărire în timpul romanilor, când au fost descoperite şi apoi amenajate izvoarele termale, locul fiind frecventat în special de aristocraţii Imperiului Roman, dar şi în secolul al XVIII-lea, când această regiune a fost încorporată Imperiului Austriac, hotărându-se restaurarea staţiunii. În anul 1852, împăratul Austriei, Franz Josef I, spunea că este cea mai frumoasă staţiune din Europa. Dar, după Revoluţia din 1989, a început decăderea ei, pierzându-şi din notorietate, multe clădiri fiind scoase din uz, în timp ce numărul turiştilor a scăzut. Sper să renască până mă voi pensiona eu, pentru că aici îmi doresc să vin ca să-mi tratez durerile de şale. Oricum, mi-am propus să revin în Herculane, în primul rând pentru a-mi îndeplini o dorinţă mai veche, aceea de a vedea licurici. Am citit într-o carte, nu foarte recentă, ce-i drept, cum că între Grota Haiducilor şi hotel Roman ar exista un drum de piatră numit Aleea Licuricilor. Aici, primăvara, la lăsarea întunericului, putând fi întâlnite insectele cu poponeţ fosforescent.
În zona ”Şapte Izvoare”, am oprit. Era ora 05:15. Cele câteva maşini cu rulotă, parcate pe marginea şoselei, ne-au sugerat că acolo trebuie să se afle unul dintre izvoarele termale care dau valoare terapeutică Băilor Herculane. Dacă ar fi să dăm crezare legendelor, aceste ape capătă însuşiri tămăduitoare datorită unor tainice şi miraculoase forţe. Ştiinţific vorbind, datorită gravitaţiei, apele provenite din precipitaţii şi râuri îşi croiesc drum prin porii sau crăpăturile rocilor, ajungând la adâncimi mari, unde, datorită temperaturilor ridicate, se încălzesc. Totodată, circulând în subteran, acestea spală şi dizolvă rocile. Astfel, îmbogăţite termic şi mineral, ies la suprafaţă, prin falii transversale, sub forma izvoarelor fierbinţi mineralizate. O parte dintre ele sunt captate şi distribuite centrelor de tratament ale hotelurilor din staţiune. Iar altele, ca în cazul Izvorului Scorillo, lângă care am oprit, alimentează cu apă bazinele din piatră, cunoscute sub numele de „cloacă”. Este o formă neorganizată de turism balnear, în aer liber, care nu costă nimic. Aici am găsit două „cădiţe” aburinde, într-una dintre ele aflându-se un cuplu tânăr. Am nimerit prost, stricând un moment romantic, cei doi aprinzând lumânări roşii pe marginea bazinului. Nu am zăbovit mult, dar, în ciuda mirosului nu prea plăcut, am stabilit ca la întoarcere, dacă ne va permite timpul, să ne răsfăţăm şi noi oasele aici, după trei zile de urcat şi coborât munţii.
Timid, dar sigur, începea să se lumineze, arătându-ni-se ochilor splendoarea cadrului natural. La ora 05:30, când am ajuns la coada lacului de acumulare Şapte Izvoare (Prisaca) a fost musai să facem un nou popas. Dacă nu ar fi apăsat Ştefan pe frână, sigur s-ar fi oprit maşina singură. Era prea frumos ca să trecem pe lângă, fără a contempla niţel. Aici, apele Cernei se odihneau puţin, în drumul lor de la obârşie la vărsare, stăvilite în spatele unui baraj din beton în dublu arc, cu o înălţime de 58,8 m, o lungime de 188 m şi o lăţime de 13 m la bază şi 3,6 m la coronament. Dumnezeu aprinsese becul, la un nivel scăzut deocamdată, lumina lui blândă căzând pe luciul apei care-şi luase în serios rolul de oglindă. Şi în această oglindă lichidă se priveau vârfurile calcaroase din jur. Trebuiau să se asigure că vor arăta impecabil şi în acea nouă zi. Iar păsările cântau de zor, pe multe voci, tonalităţi şi ritmuri. Probabil făceau repetiţie pentru un concert important, altfel nu-mi explic de unde atâta exces de zel. Dintre toţi „cântăreţii”, i-am recunoscut pe doi: cucul şi bufniţa. Lor li se alăturaseră şi broaştele, cu al lor „oac, oac”. Le-am lăsat pe talentatele vieţuitoare să-şi vadă de treaba lor, în timp ce noi ne-am continuat traseul. Mergeam pe valea râului Cerna, în sens invers faţă de cursul său, având de-o parte şi de alta munţii Cernei şi Mehedinţi, din înaltul cărora şi-a adunat apele.
Când ceasul arăta ora 05:48, noi parcam maşina în faţa motelului Dumbrava. Ne aflam la graniţa dintre două judeţe, respectiv Caraş-Severin şi Mehedinţi, pe versantul stâng al bazinului Cernei. Nerăbdători să urcăm pe munte, ne-am echipat cât am putut de repede şi ne-am pus rucsacurile în spate. La km 14 al DN67D (Băile Herculane – Baia de Aramă), în stânga unităţii de cazare, am găsit poteca care avea să ne ducă în cheile Ţăsnei, marcată cu cruce albastră.
Pârâul Ţăsna, afluent de stânga al Cernei, a reuşit, acum foarte multă vreme în urmă, să dea naştere unui defileu în munţii Mehedinţi. Nu a fost lucru uşor şi nu s-a întâmplat de pe o zi pe alta, dar cu perseverenţă, apele lui, curgând la vale, au muşcat din calcarul întâlnit în cale, erodându-l în adâncime. Iar acest proces continuă şi în prezent. După ce am citit fugitiv panourile aflate la intrarea în traseu, aflând că lungimea cheilor este de 3 km, am luat-o din loc. Era 06:20.
La început, am mers pe o potecă destul de lată, străjuită de vegetaţie bogată. Până să înaintez prea mult, am aruncat o privire spre dreapta, văzând cum cei doi munţi, Cernei şi Mehedinţi, păreau că sunt la o aruncătură de băţ unul în faţa celuilalt. Apoi am intrat în pădurea de fagi. Pe jos, era întins un covor maro de frunze uscate, iar numeroşii bolovani gri, de calcar, păreau a fi ciuperci uriaşe. Iarba lipsea, la nivelul solului verdele fiind reprezentat doar de frunzele câtorva lăstari sau de grupuri de muşchi. Dar alta era situaţia sus, unde o multitudine de fruze de un verde crud formau coroana fagilor. Ne-am întâlnit cu pârâul Ţăsna. El cobora, în timp ce noi urcam. Era tare grăbit şi destul de învolburat pentru un pârâu. Pesemne că nu-şi doreşte să fie văzut pe porţiunea finală a cursului său, chiar înainte de vărsarea în Cerna, asudat şi obosit. Mai bine să fie admirat acolo unde este evidentă forţa şi măiestria lui creatoare. Aşa că a complotat cu poteca şi cu marcajul cu cruce albastră, astfel încât acestea din urmă să-i ţină pe drumeţi, pentru un timp, departe de el. Ne-am conformat, ocolindu-l prin stânga. Am traversat pârâul, păşind cu grijă pe pietrele mai înalte, care reuşeau să-şi ţină capul la suprafaţa apei. A urmat o pantă abruptă, dar bine că a fost scurtă. Apoi, am continuat cu un urcuş susţinut, în serpentine. Copacii au fost drăguţi şi ne-au permis să le folosim rădăcinile pe post de scară. Pe măsură ce urcam, piatra devenea tot mai deasă, fiind de diferite dimensiuni, de la foarte mică, la foarte mare. Cu toate astea, am fost luată prin surprindere când m-am trezit în faţa mea cu o stâncă. M-am uitat în sus. Huh, era prea înaltă ca să o păşesc. Hei, dar ceilalţi nu stăteau ca mine, la baza stâncii, scărpinându-se în cap, neştiind ce să facă, precum furnicile din desenele animate, panicate când drumul le-a fost obturat de o frunză aterizată din cer. Ceilalţi, când ajungeau în dreptul meu, o luau la dreapta, mergând pe lângă blocul mare de calcar care, de fapt, era latura vestică a versantului drept (nordic) al Ţăsnei. Păi da, dacă aş fi fost mai atentă, aş fi văzut că poteca o ia într-acolo. I-am urmat. De aici, după ce mersesem în jur de patruzeci de minute prin pădure, registrul s-a schimbat, peisajul devenind spectaculos.
