Dacă v-am făcut curioşi în prima parte, haideţi să parcurgem împreună Cheile Ţăsnei!
Înaintând, după câţiva paşi, frumoasa panoramă care s-a deschis în dreapta, cu valea şi munţii Cernei şi cu gospodării răzleţe, ne-a ţinut puţin în loc. Poteca săpată în stâncă îmi părea a fi drumul de strajă al zidului de apărare al Cetăţii Mehedinţi, doar că ar fi trebuit să fiu Păsări-Lăţi-Lungilă ca să văd ce este dincolo de fortificaţie, dacă se apropie inamicul sau nu. După încă câţiva metri urcaţi, am ajuns la un cot al versantului, unde era „amenajat” un alt punct de belvedere spre împăduriţii munţi de vizavi. Am invidiat-o pe crucea de lemn ancorată aici. Deşi nu mă încântă ideea unei vieţi monotone, petrecută în acelaşi loc, de dragul imaginilor pe care ea le vedea zilnic, aş fi înlocuit-o pentru o săptămână. De aici, urmând conturul versantului, am cotit la stânga, intrând cu adevărat în cheile Ţăsnei. Era 07:30.
În stânga, aveam peretele de calcar, iar în dreapta, hăul, urmat de versantul sudic al Ţăsnei. Natura s-a gândit la siguranţa turiştilor, „punând” un parapet vegetal de-a lungul marginii din dreapta a potecii. Şi da, verdele dă foarte bine cu griul, asta dacă voi avea vreodată acest dubiu la alcătuirea unei ţinute. Este minunat cum, într-un mediu arid, printre atâta piatră, plantele reuşesc să vegeteze aici, de la floricele de tot felul, până la arbuşti şi chiar copaci. Le ajută şi faptul că se găsesc într-o zonă de influenţă a climatului submediteranean. Vedetă este pinul negru bănăţean. Alpinist desăvârşit, reuşeşte fără niciun efort să-şi menţină echilibrul, chiar dacă se ţine în nişte rădăcini care nu au cum să fie groase şi lungi, ţinând cont că el se află căţărat pe înălţimile versanţilor abrupţi şi sterpi de calcar, unde nu există sol cu profunzime. Are aspectul unui bonsai supradimensionat, aducând şi cu umbrela deschisă a unei gheişe. O surpriză plăcută a fost şi prezenţa alunului turcesc şi a liliacului sălbatic, căruia oamenii locurilor îi spun iorgovan, după numele voinicului care a răpus balaurul cu şapte capete ce făcea prăpăd prin aceste plaiuri.
Dacă în prima parte a avut un trend ascendent, de la un punct, poteca săpată în stâncă a început să coboare, permiţându-ne reîntâlnirea cu pârâul Ţăsna. Pentru că avea de trecut o săritoare, ni s-a arătat sub forma unei cascade de vreun metru înălţime. O vreme, am mers de-a lungul văii sale, pe firul apei. Ca şi mai devreme, el cobora, noi urcam. Aici, jos, am dat de o explozie de vegetaţie, parcă eram într-o pădure tropicală în miniatură. Totul era de un verde crud şi plin de stropi de apă, pe acest segment al cheilor, umiditatea fiind foarte ridicată. O simţeam în nări, într-un mod reconfortant. O vedeam chiar şi pe obiectivul aparatului foto, trebuind mereu să-l şterg. Iar Ţăsna, pe care a trebuit să-l traversăm de câteva ori, trecând de pe un mal pe altul, fie făcând pasul mare, fie pe pietre sau pe podeţe improvizate din trunchiuri de copaci, avea apă aşa de multă, încât, în unele locuri, părea a fi balaurul cu mai multe capete, formându-şi cel puţin o albie în plus. Şi nu era vorba despre vreo mutaţie genetică, ci rezultatul ploilor multe din acea perioadă.
Din când în când, mă opream şi mă uitam în sus. Eram mică, între cei doi versanţi stâncoşi şi abrupţi ai cheilor. Şi înţelegeam sensul cuvântului „nimicnicie”, simţindu-mă lipsită de însemnătate. Altădată, când mi-am ridicat privirea spre înălţimi, am văzut un pinten de piatră, în vârful căruia crescuse un pâlc de pini negri bănăţeni. Blegii, cum s-au înghesuit ei acolo, când mai erau atâtea locuri libere prin prejur.
Ne-am îndepărtat iar de pârâu, poteca luând altitudine. În vremuri de demult, când de-a lungul pârâului Ţăsna, se afla graniţa dintre Imperiul Austro-Ungar şi Ţara Românească, pe această potecă patrulau grănicerii. Acele vremuri au trecut, graniţa nu mai există, iar foştii grăniceri au murit de mult. Totuşi, un pin, de la înălţimea la care se afla, părea că scrutează zona. Iar ca să vadă mai bine, se aplecase în afara versantului drept, ignorând gravitaţia. Nu ştiu cum reuşea să stea el acolo, prins de stâncă, dar merită toată admiraţia. Drept dovadă, Alina l-a ţinut minte de când a mai străbătut ea cheile Ţăsnei, acum câţiva ani. Ne vorbise despre el cu mult înainte de a ajunge în dreptul lui. Evident că l-am numit „Pinul Alinei”, făcând parte din colecţia ei de copaci, răspândiţi prin toţi munţii pe care i-a urcat.
Printre formaţiunile stâncoase care dau farmec acestei văi înguste şi sălbatice, se întâlneşte şi o grotă, numită de localnici „Gaura fetii”. De unde această denumire? Pentru că seamănă cu … dar mai bine să nu intrăm în detalii. Se află aproape de ieşirea din chei, în amonte. Este urmată de o altă vedetă a locului, Moara Dracilor, o moară de apă, încă funcţională, construită din lemn, la baza unei cascade cu o înălţime de aproximativ cinci metri. Şi ea poartă, fără voia ei, semnăturile proştilor. Inclusiv o oarecare Oana (nu eu) şi-a scris numele pe brâna de deasupra uşii. Când am ajuns aici, ceasul arăta ora 09:00. N-am găsit niciun drac, pesemne că erau plecaţi să facă rele, ca să le dea oamenilor prilejul să zică „şi-a băgat dracul coada”. După ce am inspectat moara, am decis să mâncăm. Ar fi mers de minune o mămăligă făcută din mălai proaspăt măcinat, o bucată de brânză şi ceapă. Dar ne-am pus pofta în cui şi am scos merindele luate de acasă. Masa am „întins-o” fix pe potecă. Sub noi, se afla moara, iar deasupra noastră era o stâncă la baza căreia se afla o scobitură ce părea o gură deschisă, pregătită să ne înghită.
De la moară, am luat-o înainte, pe poteca marcată cu cruce albastră. Era ora 10:40. Când să pornim, ne-a ajuns din urmă un grup de patru tineri (trei băieţi şi o fată). Pentru puţin timp, am mers împreună cu ei, pe poteca domoală. Pentru că Alina şi-a dat seama că îi lipseşte unul dintre aparatele foto, noi ne-am oprit, iar ei şi-au văzut de drum. Se duceau spre Crovuri. În timp ce Alina şi Ionel s-au întors la moară, ca să caute aparatul, eu am avut răgazul să studiez mai bine mediul înconjurător.
Stăteam pe malul stâng al Ţăsnei. Ramurile înverzite ale arborilor creau un fel de copertină, nelăsând razele Soarelui să ajungă până la mine. Era răcoare, aşa cum îmi place mie şi cum mi-aş dori să fie şi vara în Bucureşti. Pe la picioarele mele, trecea pârâul, grăbit şi zgomotos. Ritmul său alert trimitea vibraţii către sângele care-mi circula prin vene, făcându-l să curgă mai repede. Şi astfel, inima îmi bătea mai tare, dându-mi mai multă energie şi chef de viaţă. Umezeala se simţea. Dar se şi vedea, sub forma broboanelor de apă care tolăneau pe vegetaţia din jur. Mirosea a sol reavăn. Din malul drept, mai înalt, ieşea un izvor. Fusese amenajat, adăugându-i-se un jgheab îngust, făcut probabil din scoarţa unui trunchi tânăr. Astfel, ne mai prelingându-se pe pământ, îi era mai uşor omului să se alimenteze cu apă. Izvorul se contopea cu Ţăsna, luând-o la vale împreună. Am trecut pe malul drept, mergând pe un podeţ care traversa albia pârâului, poteca intrând într-un făget. Măreţii copaci, cu vârste respectabile, îşi răsfirau la vedere rădăcinile lungi, acestea fiind acoperite cu muşchi. De altfel, rădăcinile fagului funcţionează ca un paratrăsnet, acest arbore fiind lovit foarte rar de fulgere. Printre copacii adulţi, puieţii visau la ziua când vor fi şi ei la fel de semeţi. Oare ştiau că au de aşteptat patruzeci de ani până când vor putea să dea şi ei viaţă unor noi generaţii, abia după acest timp începând să producă jir? Am văzut chiar şi „bebeluşi” de fag. Nu aveau mai mult de câteva zile. Parcă nu-mi venea să cred că ceva aşa de mic şi firav va deveni un falnic copac, cu trunchiul gros. După ce jirul germinează, se dezvoltă două frunze care arată ca doi rinichi alipiţi, din mijlocul lor crescând o tulpiniţă din care se desprind alte două frunze ovale. Jirul, fructul fagului, nu doar ajută la perpetuarea speciei, el constituind şi hrană pentru porcii mistreţi, fiind consumat chiar şi de către oameni. Dar gata cu cercetarea. Alina şi Ionel s-au întors victorioşi, găsind aparatul foto. Grupul fiind reîntregit, ne-am continuat drumul, înaintând împreună prin pădure.
După nici două minute de mers prin făget, am ajuns în dreptul unei stâni. Ciobanii stau bine la capitolul promovare. Încă de la intrarea în chei, au pus anunţuri prin care îi poftesc pe excursionişti să le treacă pragul, ademenindu-i cu produsele lor: brânză, caş, urdă, lapte, mămăligă caldă. Chiar am aflat, de la un cioban de la o altă stână, cum că aceştia câştigă bine de pe urma turiştilor care îi vizitează. „Căţeii nu muşcă!” este una dintre informaţiile importante scrise pe „invitaţiile” prinse pe copaci. Dar noi nu am oprit. Un baci şi un ciobănesc alb se uitau lung după noi, parcă puţin dezamăgiţi pentru că-i ocoleam. Încă cinci minute de mers prin pădure şi am ieşit în Poiana Ţăsna (500 m altitudine), loc care reprezintă capătul din amonte al cheilor. O codobatură galbenă îşi făcea de lucru prin iarbă. Dacă am fi luat-o înainte, continuând pe marcaj cruce albastră, am fi ajuns în satul Costeşti. Dar noi am cotit stânga, nu înainte de a ne lua la revedere de la pârâul Ţăsna, mulţumindu-i pentru compania plăcută. Era ora 11:15. De acum încolo, marcajul punct galben, dublat până la un anumit punct de bandă roşie, urma să ne ducă spre poiana Ploştinioare (via vârful Pietrele Albe), finalul traseului acestei prime zile.
Iarba verde din Poiana Ţăsna le făcuse fericite pe vacile care păşteau aici. Aveau libertate, apă şi mâncare, nemai trebuindu-le nimic altceva. Astfel că noi nu am prezentat niciun interes pentru ele, fiind ignoraţi aproape complet. I-am reîntâlnit pe cei patru tineri. Făcuseră un popas aici şi tocmai se pregăteau să plece. Ei erau mai grăbiţi decât noi, aşa că iar ne-au luat-o înainte. Primul marcaj punct galben pe care l-am văzut era vopsit pe o piatră pe care crescuse o tufă de ienupăr. Întregul ansamblu semăna cu profilul unui arici. Unul care suferea de hepatită, având ochii galbeni.
Am început să urcăm o pantă înierbată. Între marginile-i flancate de fagi, mai mulţi ienuperi stăteau la soare. Ulterior, panta a devenit mai abruptă, iarba fiind înlocuită de grohotiş. Printre pietre, am mai descoperit „bebeluşi” de fag. Unii nici nu ieşiseră complet din „placentă”, frunzuliţele abia ivite preferând să mai rămână sub protecţia carapacei ţepoase care a acoperit sămânţa din care se născuseră. Neaşteptat, în faţă, ne-a apărut o stâncă despicată în două. Probabil că Iorgovan, personajul de legendă care ar fi trăit prin aceste locuri, a crăpat-o cu sabia în încercarea de a tăia unul dintre cele şapte capete ale balaurului, creându-ne astfel un culoar care să ne permită înaintarea. A urmat o nouă pantă presărată cu grohotiş, după care încă o stâncă şi-a făcut apariţia în calea noastră. De data asta, nu ne-a mai ajutat Iorgovan, trebuind să o escaladăm. Cu rucsacul în spate şi aparatul foto atârnând de gât, nu a fost tocmai uşor. Dar cu puţin ajutor, am trecut de obstacol. Pentru reuşită, câţiva lilieci sălbatici, unii înfloriţi, dar şi un arbust cu flori galbene, pe nume „drob”, situaţi în partea de sus a stâncii, ne-au oferit o recompensă vizuală şi olfactivă. De aici, poteca ne-a purtat pentru mult timp printr-un nou făget.
Lungul urcuş prin pădurea de fagi ar fi putut să fie plictisitor, dar biotopul bogat şi plin de frumuseţe întâlnit aici l-a făcut extrem de interesant. Cu sumedenia de flori din jurul meu, majoritatea văzute pentru prima oară, nemaiîntâlnite şi în alţi munţi, am avut impresia că mă aflam într-o grădină botonică. Atât făgetul, cât şi vânturile calde mediteraneene au creat un cadru propice pentru dezvoltarea lor. O minunăţie! Flori de diferite feluri şi culori. Animalele pădurii nu au vrut să fie văzute. Dar printre trunchiurile copacilor, tot am reuşit să găsesc două: o căprioară şi o girafă. Căprioara făcea yoga. Stătea cu spatele la mine şi cu picioarele în sus, dar i-am recunoscut posteriorul, codiţa fiind inconfundabilă. Am bănuit că este una dintre cele trei surori, cea mai mică şi mai frumoasă, pe care, alergată fiind de balaurul cu şapte capete, care voia să o mănânce, Soarele a transformat-o în acest animal ca să poată fugi ca vântul şi ca gândul din calea urmăritorului ei. Girafa nu prea avea ce căuta acolo, casa ei fiind în Africa. Cine ştie, poate era în vizită. Gâtul îi era aşa de lung, încât nu am reuşit să-i văd şi capul.
Şi uite aşa, după două ore de mers prin pădure, din floare în floare, ca o albinuţă, şi cu ochii după animale, am ajuns la capătul superior al acesteia. Nemaiavând privirea opturată de trunchiurile copacilor, am putut să ne bucurăm de ce ne ofereau zările: creasta Cernei, cu vârfurile Biliana, Arjana şi Vlaşcu. În faţă, ni se arăta un vârf alb şi golaş. Iniţial, am crezut că este vârful Pietrele Albe, dar Alina mi-a infirmat presupunerea, spunând că vârful Pietrele Albe este dincolo de acesta. L-am urcat şi l-am coborât, în stânga lui, jos, zărind Poiana Ploştina. Era ca un oval decupat în pădurea de foioase. Le-am văzut şi pe Pietrele Albe, şi, mult mai departe, Vârful lui Stan aştepta să trecem şi pe la el. A urmat încă o porţiune împădurită, aici întâlnindu-mă cu un alt animal, o antilopă de data asta. Se pierduse de girafă, venind împreună în vacanţă, în Munţii Mehedinţi. Pe o altă stâncă, am găsit primul indicator. Ne informa că Poiana Ţăsna este la trei ore în urma noastră, în acea direcţie aflându-se şi vârful La Coiţe ( 😀 ), şi că până la Pietrele Albe mai avem un sfert de oră. Lângă acest stâlp, Alina a văzut un scorpion.
Am mers la braţul stâng cu vârful Arjana şi poiana Ploştina care, din acest unghi, părea un romb decupat în pădure, iar la ora 15:50 am păşit pe Pietrele Albe (1335 m altitudine), parte din creasta munţilor Mehedinţi. Sunt curioasă de ce vârful a fost numit aşa. Într-adevăr, stăteam pe un vârf calcaros, deci albicios, dar, pietre albe am tot văzut de la începutul traseului şi până aici. Prin urmare, nu ar fi fost singurele, astfel încât să se justifice denumirea. Oricum, ar fi fost mai ciudat dacă vârful s-ar fi numit Pietrele Negre. Un vânt nervos ne-a luat în primire, deşi nu ştiu cu ce l-am supărat. Printre fisurile calcarelor, Ionel a văzut coada unui şarpe. Ofticată că nu am fost de faţă, i-am zis că nu-l cred dacă nu-mi arată o poză drept dovadă. Chiar îmi doream să văd măcar una bucată viperă, dar nu a fost să fie. În faţa noastră, în plan îndepărtat, se întindea creasta munţilor Cernei, din care se desprindeau văi şi picioare ce găzduiau case împrăştiate ici-colo, iar în plan apropiat, Crovul Ploştinioarele, spre care urma să coborâm, ne ademenea cu posibile locuri de campare. În dreapta noastră, spre nord-est, munţii Godeanu şi Retezat încă îşi mai purtau mantia de zăpadă. Profitând de suflul vântului, Alina a scos tricolorul pentru a-i da posibilitatea să fluture mândru.
Partea cea mai dificilă a traseului din această zi mi s-a părut porţiunea dintre vârful Pietrele Albe şi poiana Ploştinioarele. Am bălăurit la greu, în condiţiile în care şi coborârea a fost destul de abruptă. Îmi părea că nu se mai termină. Într-un final, pe la ora 17:00, ajunşi în poiană, am oprit lângă un indicator, potrivit căruia ne aflam la o oră de vârful Pietrele Albe, trei sferturi de oră de poiana Ploştina şi un sfert de oră de poiana Medved, spre cea din urmă urmând se ne îndreptăm în ziua următoare. Am lăsat rucsacurile jos şi, împreună cu Alina şi Ştefan, am urcat spre o mică depresiune aflată între două vârfuri calcaroase care străjuiesc marginea dinspre valea şi munţii Cernei a crovului Ploştionioarele. Alina şi-ar fi dorit să campăm acolo pentru priveliştile splendide pe care le-am fi avut la apusul şi la răsăritul Soarelui. Ajunşi la faţa locului, am constatat că terenul este denivelat, deci nu am fi dormit deloc confortabil. Am decis să revenim acolo pentru a asista la apusul din acea seară şi la răsăritul de a doua zi, urmând să montăm corturile jos, în poiană. Şi am coborât. Melinda şi Ionel, care au rămas lângă rucsacuri, erau destul de veseli după câteva guri de „gutuiată”. Pentru că simţeam nevoia de ceva dulce şi pentru că ar mai fi durat ceva timp până la momentul desertului de după masa de seară, am cedat ispitei şi am luat trei duşti de cireşată. Instantaneu, muntele a început să se învârtă cu mine, menţinerea echilibrului devenind o problemă. Am ales două locuri plane şi am „ridicat” corturile. După ce băţul drapelului a fost înfipt în pământ, ne-am pus la masă. La ora 20:00, Melinda şi Ionel au plecat spre lumea viselor, în timp ce eu, Alina şi Ştefan am urcat spre crestele calcaroase dinspre valea Cernei, unde, alături de câţiva pini negri bănăţeni, aveam locuri în primul rând la spectacolul pe care Soarelui îl juca la finalul zilei, folosind cerul ca scenă, iar norii şi munţii ca elemente de decor. Şi-a interpretat frumos rolul, dar nu aşa cum mi-aş fi dorit eu, nefiind prea darnic în culori. Piesa s-a terminat atunci când corpul ceresc a fost înghiţit de Arjana, acel colos de stâncă cu chip de fată. Urma ca a doua zi, de dimineaţă, să revenim pentru a vedea continuarea.
Şi astfel, s-a încheiat o zi plină şi frumoasă. După ce am străbătut un traseu lung, sălbatic şi pe alocuri solicitant, când ceasul bătea ora 21:00, m-am băgat în sacul de dormit. Era foarte cald. Nici nu am închis bine ochii, că am şi adormit.
(Să vă odihniţi şi voi, fiindcă mai urmează două părţi: a III-a şi a IV-a.)
