(În continuarea părţilor întâi şi a doua.)

Ziua a III-a: Poiana Ploştinioarele – Poiana Medved – Poienile Porcului – Crovul Mare – Poiana Mare

Sâmbătă, 10.05.2014, după o noapte în care cu toţii ne-am odihnit bine, am ieşit din corturi la ora 06:15. În timp ce urcam spre locul de unde urma să asistăm la răsăritul Soarelui, Alina povestea că pe la unu noaptea a auzit o buhă şi un râs. Când a ieşit de după vârfuri, Soarele ne-a mângâiat pe feţe şi a aruncat o lumină caldă spre stâncile cu „umbreluţe” de banat. Apariţia lui nu a fost spectaculoasă, dar toată natura din jurul nostru s-a bucurat, ştiind că a început o nouă zi. Lângă mine, o familie de „trei fraţi pătaţi” îşi făcea exerciţiile de dimineaţă, adierea vântului ajutându-i la realizarea corectă a mişcărilor de îndoire laterală. Am văzut-o şi pe Poiana Medved. Deja se pregătise şi se făcuse frumoasă, ştiind că ne va avea ca musafiri. Iar o mână invizibilă întindea o pânză albă, sub forma unor bancuri de ceaţă, peste Valea Cernei. Să tot stai şi să admiri toate aceste minunăţii. Dar nu aveam timp, şi această zi urmând să fie una plină. Aşa că, pe rând, am început să coborâm spre corturi.

1

2

3

4

5

6

DSC_8093

Traversând o zonă acoperită cu pietre, unele instabile, mergeam cu ochii în jos, ca să văd pe unde ar fi mai bine să păşesc. Deodată, am auzit zgomot lângă mine. Ridicând privirea, am văzut cum un iepure îmi taie calea, fugind înspre dreapta, unde se afla un pâlc de fagi. În scurt timp, nu l-am mai văzut, dar am pornit şi eu în acea direcţie, până am ajuns sub coroana unui copac. M-am culcat pe spate şi mă uitam în sus. Îşi întindea ramurile înverzite, aşteptând ca cineva să-i accepte îmbrăţişarea. Aş fi făcut-o eu, dar erau prea sus şi nu ajungeam până la ele. În stânga mea, câţiva bebeluşi de fag îi priveau cu admiraţie pe părinţii şi bunicii lor, dorind şi ei să ajungă ca aceştia. Iar în dreapta, un pui de ferigă trecea prin transformările perioadei de „pubertate”, frunzele, nedesfăcute încă, având vârfurile spiralate.

1

2

3

4

5

6

7

Ziua aceasta stătea sub semnul crovului, acea formă de relief reprezentată de o adâncitură (depresiune), fie ea circulară sau alungită. Astfel, pornind de sub Vârful Pietrele Albe, din Poiana Ploştinioarele, în direcţia Vârfului lui Stan, aveam să urcăm şi să coborâm din unul în altul, Crovul Medved, Poienile Porcului, Crovul Mare, Poiana Mare şi Poiana Beletina. Înşiruite, aceste crovuri sunt numite generic „Poienile de Sus”. Separate printr-o şa, acestea sunt străjuite, în partea dinspre Valea Cernei, de un zid de stâncă, ca lama unui fierăstrău, şi, în partea opusă, de creasta Mehedinţilor. Sunt ca nişte „castroane” de calcar, unele mai adânci, altele cu diametrul mai mare, toate având marginea superioară zimţată. Pereţii lor, atât la interior, cât şi la exterior, au „desene” ce reprezintă pini negri bănăţeni sau fagi.

După ce am mâncat, ne-am făcut rucsacurile şi am strâns corturile. La ora 09:00, ne-am pus în mişcare, urmând marcajul punct galben. După zece minute de mers, începeam să coborâm în Crovul Medved, cea mai adâncă dintre doline (mai mult de 100 m diferenţă de nivel). Bătea vântul, iar norii cuceriseră albastrul cerului. Pe fundul înierbat al acestui „castron”, am găsit: câţiva bolovani pe care crescuseră muşchi şi flori galbene; un pâlc de fagi, dintre care unul, mai expus în calea vântului, avea o parte a coroanei mai dezvoltată, semănând cu un steag; o stână părăsită, fără pereţi, acoperişul ajungând până la fundaţie; o fântână, căreia îi lipsea mecanismul de scoatere a apei, inclusiv găleata; o baltă, pe luciul căreia se reflecta imaginea pereţilor din jur, cu tot cu copacii de pe ei; şi o turmă de ovine, cu doi ciobănei. Oile şi caprele, unele cu talăngi la gât, erau departe de noi, dar, într-un timp foarte scurt, s-au apropiat. Primii au venit căţeii, lătrând fioros. Un ciobănesc alb, încă puiuţ, era tare fricos, dar şi curios. Apoi, am fost înconjuraţi de ovine, după care şi-a făcut apariţia şi tânărul Teodor, de loc din Godeanu (Isverna). Se sprijinea în coada lungă a unui topor. După un timp a ajuns şi Gheorghe, mai în vârstă. Ambii erau ciobani la stâna Poiana Iliei. Am povestit mult cu ei. Ne-au spus de lupii care atacă turma, că urşi nu au văzut (culmea, „medved”, numele crovului în care ne aflam, înseamnă „urs” în slavonă) şi că întâlnesc multe vipere. Ca o ciudăţenie, unui om muşcat de viperă, în fiecare primăvară, în perioada când reptila îşi schimbă pielea, i se albeşte epiderma din zona vătămată. Despre Isverna, satul de unde proveneu, ziceau că este frumos, dar oamenii sunt răi. Alina ştia că undeva pe lângă stână, printre pietre, ieşea un izvor, pe care nu l-a găsit, bănuind că a secat, ciobanii confirmând acest lucru. Tot ei au spus că acum, din Crovul Medved, se poate lua apă doar din fântâna din faţa stânei şi chiar dacă nu pare, apa ar fi bună de băut. Printre fagi se vedeau multe grămezi de pietre, aflând de la Teodor că au fost făcute de ciobani, cu scopul de a curăţa poiana, pentru a le fi mai uşor oilor să pască.

1

2

3

4

5

6

7

8

9

11

12

13

14

15

Am început să urcăm panta abruptă a crovului. Într-un moment de respiro, am aruncat o privire în urmă, observând, de la înălţime, Medvedul. Versantul pe care am coborât, venind dinspre Ploştinioarele, semăna cu capul unei broaşte. Am zărit chiar şi locul unde am campat cu o zi în urmă. Abâtându-mă de la potecă, spre stânga, m-am dus spre locul unde „castronul” era ciobit. Efortul a meritat, prin acea deschizătură arătându-mi-se Valea şi Munţii Cernei.

16

DSC_8357

DSC_8374

DSC_8381

DSC_8379

Au urmat Poienile Porcului, în număr de trei, separate între ele de două şei joase, astfel trecerea de la una la alta făcându-se uşor. Acestea formează o uvală (mai multe doline unite). Stând la înălţimea curmăturii dintre acestea şi Crovul Medved, am văzut cum, dinspre prima poiană, urcau trei persoane. Apropiindu-se, Alina le-a recunoscut din vedere, afirmând „ce mică-i lumea!”. În cea de-a doua, păştea o turmă de oi, iar mai mulţi cai alergau dintr-o parte în cealaltă. Pe fundal, Vârful lui Stan părea că stă într-o rână, plictisit de prea multă aşteptare. Coborând în prima poiană, la vedera imensităţii acelui teren plan, ca un stadion de fotbal pentru uriaşi, am simţit dorinţa să alerg. Ceea ce am şi făcut. Apoi, ne-am pozat în timp ce ne prefăceam că dăm cu piciorul într-o minge imaginară. Când am ajuns în cea de-a doua poiană, pe partea dreaptă ne-a întâmpinat sora mai mică a acestei doline, un pui de dolină. Ambele sunt rodul „iubirii” dintre calcar şi apă. În momentele de tandreţe petrecute în trecutul geologic, drăgăstoasa apă provenită din precipitaţii l-a îmbrăţişat pe calcar, infiltrându-se apoi prin fisurile acestuia. Contopirea celor doi a dus la dizolvarea calcarului, respectiv la prăbuşirea solului. Oile se aflau departe, în dreapta. Căţeii ne-au simţit şi au venit foarte nervoşi spre noi. Cu greu, ciobanul a reuşit să-i strunească, repetându-le de mai multe ori comanda „Nie la oi!”. Am trecut pe lângă patru bălţi de unde se adapă animalele. În apropiere de versantul care le separă de Crovul Mare, păşteau caii. Erau graşi, frumoşi, musculoşi şi mai ales liberi şi fericiţi.

DSC_8387

DSC_8404

DSC_8415

1

3

2

4

5

Poienile Porcului s-au continuat cu Crovul Mare. Coborând panta zidului ce le separă, înaltă de aproximativ 150 m, am ajuns pe fundul acestei doline, unde am găsit rămăşiţele arse ale unor arbori trăzniţi, câţiva fagi înverziţi, trei cireşi înfloriţi, un falnic conifer, grămezi de pietre, una aducând cu fundaţia unei construcţii, dar şi ruinele unei stâni. Aici, abruptul calcaros dinspre Valea Cernei este străpuns de Foeroaga Tâmna, existenţa acesteia fiind semnalată de un marcaj realizat cu vopsea roşie pe o stâncă. Pe aici, urma să coborâm în ziua următoare. Pe alte pietre, erau indicate alte două trasee: cel spre Ţăsna (punct galben), pe unde am trecut în prima zi, şi cel spre Poiana Beletina (cruce roşie/ punct roşu), spre care ne îndreptam noi. Un cal maro, pe a cărui spinare stătea un om, ne-a tăiat calea. Venind dinspre vreun cătun din Cernei, a ieşit din foeroagă, galopând spre satul Isverna/ cătunul Cănicea, străbătând Crovul Mare dintr-o parte în alta. Continuându-ne drumul, am mers pe hăţaşele făcute de oi, urcând zidul opus celui de pe care am coborât în acest crov. Un fag crescut pe panta destul de abruptă, printre pietre, îşi arăta bărbăţia, fiind lipsit de inhibiţii.

1

2

3

4

5

6

7

La ora 13:30, am ajuns în Poiana Mare. Este foarte întinsă şi aici se găsesc mai mulţi bolovani de calcar decât fire de iarbă, creând un câmp de lapiezuri. Un deal stâncos a împărţit în două lungimea jumătăţii nordice a poienii. Noi am luat-o prin stânga lui, iar la capătul acestuia am cotit la dreapta, printre lapiezuri ochind un loc bun de campare. Ora 14:00 ne-a prins montând corturile. Pentru că niciunul dintre noi nu mai avea strop de apă, la 14:30, cu sticlele goale după noi, am plecat spre Poiana Beletina unde se află un izvor, la corturi rămânând doar Ionel. Am luat-o spre est, pe marcaj punct roşu, printre stâncării şi lapiezuri, şi am coborât în Poiana Beletina, care se prezintă sub forma unei uvale, fiind alungită şi puţin adâncă. De aici, ne-am îndreptat spre dreapta, mergând de-a lungul poienii, având în stânga Vârful lui Stan. Un cuc spunea întruna „cu-cu! cu-cu!”, încât nu m-am putut abţine şi i-am intrat în joc, răspunzându-i „cucu-bau!”. Înspre capătul sudic al poienii, mai multe doline ne-au ieşit în cale, care mai adânci, care cu diametrul mai mare. Pe partea dreaptă, am întâlnit o stână, unul dintre căţei luându-ne în primire. În faţă, era parcat un tractor. Ciobanii mânau oile spre ţarc, urmând a fi mulse. Din nou, mi s-a făcut poftă de mămăligă cu brânză. Aş fi mâncat un bulz, dar m-aş fi mulţumit şi cu o felie de caş. Înaintând, am ajuns aproape de liziera pădurii. Câţiva cai păşteau liniştiţi. În dreapta şi în stânga, alte două stâne îşi aşteptau oile. Noi am continuat spre cea din dreapta, căci acolo se afla izvorul. La o oră după ce am plecat de la corturi, beam apă rece, proaspăt ieşită din pământ. După ce ne-am astâmpărat setea, am umplut şi sticlele cu apă. Între timp, şi la stâna lângă care ne aflam, s-au întors oile, mânate de … o ciobăniţă.

Citește și:  Mănăstirea Lainici – Mireasa reînviată

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

Întorcându-ne pe acelaşi drum pe care am venit, ne-am oprit la stâna cu tractor. De la oareşce distanţă, fiindu-ne teamă să ne apropiem prea mult din cauza căţeilor, am zis toţi, într-un glas, „bună ziua!”, ca să ne facem auziţi. Un nene şi-a făcut apariţia, răspunzându-ne la salut. Ulterior, am aflat că era proprietarul. Melinda l-a întrebat dacă au brânză de vânzare, acesta raspunzând afirmativ, dar că trebuie să aşteptăm până temină ciobanii de muls oile, adică vreo oră. Văzându-ne cu aparate foto, unul dintre ciobani ne-a rugat să-i facem o poză ca să şi-o pună pe facebook, invitându-ne în strungă. Aici, sub un acoperiş, patru ciobani stăteau pe câte un scăunel, fiecare având în faţa sa, între picioare, o găleată de aluminiu. Ţarcul din spatele lor, plin cu cornute, prezenta două deschizături înguste (una între primii doi ciobani şi o alta între ceilalţi doi) prin care oile ieşeau una câte una, fiind prinse şi mulse. Cel care a vrut să-l fotografiem, numit Avram Ion, ne-a lăsat adresa lui de email pentru a-i trimite pozele. Era cel mai guraliv dintre toţi. Dar şi glumeţ. Întrebându-l de ce unele oi au coarne şi altele nu, a răspuns „din acelaşi motiv pentru care unele femei au mustaţă, iar altele nu”. Proprietarul a intervenit, spunând că depinde de rasă. De la 500 de oi obţin 20-21 de găleţi de lapte pe zi. Am mai aflat că au urcat pe munte pe 26 Aprilie, fiind de loc din Godeanu şi Isverna. Într-o îngrăditură, stăteau două oi, proaspăt devenite mămici, împreună cu mieii lor, micuţii fiind nişte fiinţe foarte gingaşe, cu blana albă şi boticul roz. În ţarc, pe o stâncă, o capră stătea tolănită, aşteptând să-i vină rândul la muls. În construcţia mică, cu o singură încăpere, care servea şi ca bucătărie şi ca dormitor, atârnau cinci săculeţi cu brânză. Proprietarul ne-a cântărit un kilogram de caş, pentru care a cerut 15 lei. Bonus, ne-a oferit şi o bucată zdravănă de mămăligă. Ne-a dat să gustăm şi din urdă şi într-un pahar a turnat trei degete de cireşată făcută din cireşe amare sălbatice. Pe unul dintre pereţii exteriori ai construcţiei, erau agăţate două şei vechi, din lemn.

2

3

4

5

6

7

8

De la stână, ajungând în zona cu lapiezuri, urmând indicaţiile ciobanilor, am început să căutăm „Urma lui Gruia”, o urmă mare de talpă care se spune că aparţine căpitanului armatei lui Mihai Viteazul. În fapt, este doar un şanţ în formă de talpă, ce a luat naştere prin dizolvarea calcarului de către apa de şiroire. Melinda a fost cea care a găsit-o. În timpul căutărilor, eu am văzut o piatră sub formă de craniu. Oare tot lui Gruia îi aparţinea? Unele scobituri în calcare au devenit ghiveci pentru diverse flori.

CIMG0806

CIMG0799

CIMG0800

CIMG0809

CIMG0817

Am revenit la corturi la ora 17:00. În timpul cât am lipsit, Ionel a strâns lemne pe care le-a aşezat sub formă de piramidă, zicând că în noaptea aceea vom face foc de tabără. Winnetou mai lipsea din peisaj. După ce ne-a citit poezia pe care tocmai o compusese, am pregătit masa. Meniul a fost bogat, cele mai apreciate bucate fiind caşul, mămăliga, şunca şi ceapa.

CIMG0828

CIMG0853

După ce am mâncat, împreună cu Alina şi Ştefan am pornit spre Vârful lui Stan, pe care doream să-l urcăm. În drum spre capătul nordic al Poienii Beletina, ne-am întâlnit cu ciobanii de la stâna cu tractor. Scoseseră oile la cină. Avram Ion ne-a mustrat puţin, spunându-ne că ar fi trebuit să campăm lângă stâna lor, ca să nu riscăm să fim vizitaţi de lupi. Mult mai în siguranţă eram acolo unde am pus corturile, decât dacă le-am fi montat lângă stână. Doar el, cu gura lui, ne spusese atunci când ne-am oprit la stână, că lupul îi vizitează destul de des. Oricum, eu n-aveam nici cel mai mic stres. În sinea mea mă gândeam că faţă de alte locuri, aici, cuvântul „lup” este folosit mai des decât „urs”. Vizitând tabăra noastră, fiind în drumul turmei, ciobanul Ion a primit în dar, de la Ionel, steagul care flutura lângă corturi. Data viitoare când vom mai ajunge aici, îl vom găsi arborat la stână.

CIMG0872

CIMG0862

Coborând în Beletina, am mers de-a lungul unei ridicături de pământ, ce semăna cu un dig, din dreptul acesteia începând să urcăm pe Vârful lui Stan, prin pădure, pe un traseu nemarcat (ora 18:40). După zece minute de bălăurit, am dat de marcajul TA, pe care l-am urmat, purtându-ne printr-o frumoasă pădure invadată de ciuperci care sufereau de gigantism. Cel puţin aşa păreau, până când, împiedicată cum sunt, am dat cu piciorul într-una. Ciuperca nu s-a rupt, dar pe mine m-a durut piciorul, realizând că avem de-a face cu o stâncărie.  Evident, ar fi trebuit să-mi dau seama de la început, că doar Munţii Mehedinţi se prezintă sub forma unei benzi calcaroase. Ajunşi într-o zonă despădurită, am putut să vedem ce ne oferă depărtările, dar şi apropierile: Munţii Cernei, succesiunea crovurilor, vârful Pietrele Albe, precum şi pe Ionel şi pe Melinda, cocoţaţi pe marginea care străjuieşte partea dinspre Valea Cernei a Poienii Mari. După ce ne-am clătit ochii cu aceste imagini frumoase şi ne-am tras puţin sufletul, am reluat urcuşul, reintrând în pădure, mergând pe sau pe lângă pietre. Mi-a plăcut foarte mult o porţiune care semăna cu un defileu de mici dimensiuni.

909

2

3

4

5

6

7

La ora 19:30, am ajuns în punctul cel mai înalt al Munţilor Mehedinţi, marcat prin ridicarea unei cruci de lemn. De la înălţimea de 1466 m a Vârfului lui Stan, făcând o piruetă de 360º, privirea avea ce să vadă. Spre apus, mi-au atras atenţia Valea şi Munţii Cernei, cu vârfurile Arjana, Vlaşcu, Iuţii, Babei. Din acest unghi, vârful Arjana îşi păstra înfăţişarea umană. Părea o fată ce stă culcată pe spate, privind spre infinitul cerului. Capul, văzut din profil, avea trăsături frumoase, fiind evidente fruntea lată, scobitura ochiului stâng, nasul, gura şi bărbia. Acesta se continua cu pieptul care prezenta o uşoară proeminenţă în partea superioară. Lângă Arjana, în zona abdomenului, se putea desluşi un alt chip, de data aceasta a unui bărbat. M-am bucurat să aflu că nu este singură. Este cruntă singurătatea într-o viaţă de om, cu atât mai mult într-o viaţă de munte. Continuând turul de orizont spre dreapta, Vlaşcu, cu forma sa de trapez, m-a dus cu gândul la Munţii Făgăraşului. Masivul Godeanu, cu vârfurile ce depăşesc 2000 m, încă purta mantia albă de zăpadă. Înşiraţi, colţii de stâncă care dublează culmea propriu-zisă a Cernei, numiţi de oamenii locului geanţuri, aduceau cu dinţii unui rechin uriaş. La jumătatea piruetei, Piatra Cloşanilor îşi etala vârful stâncos, dorind să-l eclipseze pe Stan, şi acesta din urmă având vârful de calcar. A venit rândul Podişului Mehedinţi să fie luat în colimator, remarcând aici cornetele, acele forme de relief care au fost numite după denumirea unui arbust mic (corn), care domină vegetaţia zonei. Două cornete, aşezate în linie, păreau că, odată, au alcătuit un deal, până când cineva a venit şi l-a despicat în două, spaţiul creat fiind umplut cu câteva case şi un drum. Dincolo de podiş, în Rovinari, turnurile termocentralei aruncau fum spre cer, contribuind la poluarea mediului. Am salutat-o şi pe Dunăre, spunându-i că în noaptea de duminică spre luni, o să trec pe lângă ea, în drum spre casă. Înainte de a închide cercul făcut de piruetă, am văzut toate crovurile prin care trecusem în acea zi, prima fiind Poiana Beletina. Dar să nu uit de asfinţit, acesta fiind motivul principal pentru care am urcat pe Vârful lui Stan. Dacă la început, ascuns după un nor, îşi arăta doar razele, răsfirate ca un evantai deasupra Munţilor Cernei, mai apoi, Soarele, dispărând sub orizont, a lăsat în urma lui o dâră orizontală de culoare galbenă. În partea opusă, înspre est, deasupra Podişului Mehedinţi, am asistat la o ciudăţenie: Pământul se credea Soare şi arunca spre cer, ca un reflector, câteva raze negre. Tare curioasă sunt cum se numeşte acest fenomen.

a

b

c

d

e

f

g

h

i

Crepusculul, cu a sa lumină slabă, ne-a zorit să plecăm de pe Vârful lui Stan. Urmând marcajul TA, am ajuns pe o pantă cu pietre, pe care am coborât-o, solicitându-mi la maxim picioarele. Ba mai mult, aici, într-un moment de neatenţie, am căzut în genunchi. Grija mea nu a fost dacă m-am julit, ci dacă mi-am rupt pantalonii, echipamentul de munte fiind pentru mine mai preţios decât un diamant. Traseul ne-a scos aproape de partea superioară a Foeroagei Belentina, de unde am continuat spre stânga, având Luna în faţa noastră. Dând de iarba moale din Poiana Beletina, toţi trei ne-am culcat pe jos. Stăteam pe spate, cu privirea spre zenit. Am închis ochii, ascultând vântul şi cântecul cucului. I-am redeschis atunci când Alina ne-a atras atenţia asupra unui nor în formă de peşte. Acesta se metamorfoza sub văzul nostru. Dintr-un peşte mic, a devenit unul mare, cu gura precum ciocul curbat al unui papagal. Încerca să prindă un norişor din faţa lui. Apoi s-a transformat într-un căluţ de mare. L-am lăsat pe nor să-şi schimbe rolurile, noi pornind spre corturi, unde am ajuns pe la ora 21:30. Ionel şi Melinda abia ne aşteptau. S-a aprins focul de tabără, în jurul căruia am stat pâna la ora 22:30, bucurându-ne de căldura lui şi de „licuricii” pe care-i arunca spre cer. Apoi ne-am retras la somn.

CIMG0960

CIMG0962

CIMG0981

(Va urma partea a IV-a, reprezentând ultima zi a turei noastre, când am avut parte de ceva la care visam de mult timp.)

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.