Centura Kuiper este un inel plat de corpuri înghețate de mici dimensiuni care se învârt în jurul Soarelui dincolo de orbita planetei Neptun. Aceasta și-a primit numele după astronomul Gerard P. Kuiper și cuprinde sute de milioane de obiecte despre care se crede că ar fi resturile de la formarea planetelor și ale căror orbite se află în apropiere de marginea sistemului solar.

Centura Kuiper este considerată a fi sursa celor mai multe comete, în special a celor care orbitează Soarele în mai puțin de 20 de ani, care au orbitele în regiunea planetelor gigantice. Chiar dacă prezența sa era bănuită de zeci de ani, aceasta a rămas nedescoperită până în 1990, atunci când au devenit disponibile telescoape mari și detectoare de lumină puternice.

Marginea exterioară a Centurii Kuiper este mai prost definită și exclude nominal obiectele care nu se apropie mai mult de 47,2 ani lumină (A.U.) de Soare.

Astronomul irlandez Kenneth E. Edgeworth specula în 1943 că distribuția corpurilor mici ale sistemului solar nu era delimitată de distanța prezentă a lui Pluto. În 1951, Kuiper a argumentat un caz mai puternic. Lucrând pe o analiză a masei de distribuție a corpurilor necesare pentru a crește planetele în timpul formării sistemului solar, Kuiper a demonstrat că o cantitate reziduală mare a corpurilor cerești înghețate (nuclee inactive ale cometelor) ar trebui să se găsească în afara planetei Neptun.

Un an mai devreme, astronomul olandez Jan Oort propusese existența unui rezervor sferic de corpuri înghețate foarte îndepărtat (acum numit Norul Oort), de unde cometele apar mereu. Această sursă îndepărtată a reprezentat explicația pentru cometele de lungă durată (cele care orbitează Soarele la perioade mai mari de 200 de ani).

Cu toate acestea, Kuiper a remarcat faptul că acele comete de scurtă durată (20 de ani sau mai puțin), care orbitează în aceeași direcție ca și toate planetele din jurul Soarelui au nevoie de o sursă mai apropiată și mai aplatizată. Această explicație, reafirmată în 1988 și de către astronomul american Martin Duncan, a devenit cel mai bun argument pentru existența Centurii Kuiper până la detectarea ei directă.

Primul corp ceresc ce face parte din Centura Kuiper a fost descoperit în 1992 de către astronomul american David Jewitt și studentul Jane Luu și a fost numit 1992 QB1. Corpul are un diametru de aproximativ 200-250 de kilometri (diametru estimat pe baza luminozității sale). El se mișcă pe o orbită aproape circulară la o distanță de aproape 44 U.A. de Soare. Acesta se află în afara orbitei lui Pluto care are o rază medie de 39,5 U.A. Descoperirea lui 1992 QB1 a alertat astronomii de posibilitatea detectării altor corpuri cerești în cadrul centurii. Așa a și fost și în 20 de ani aproximativ 1.500 de astfel de corpuri au fost descoperite.

Pe baza estimărilor luminozității, mărimea celui mai mare corp ceresc din cadrul centurii este egală sau chiar o depășește pe cea a lui Charon (cea mai mare lună a lui Pluto). Un astfel de corp ceresc, numit Eris, pare să aibă un diametru de două ori mai mare decât cel al lui Pluto. Datorită poziției lor în afara orbitei lui Neptun, aceste corpuri cerești mai sunt numite și obiecte trans-neptuniene.

Corpurile cerești din Centura Kuiper sunt clasificate pe baza axei semimajore (distanța medie de la Soare), pe baza distanței la periheliu (cea mai apropiată cale până la Soare) și pe baza înclinării orbitei în funcție de orbita planetelor sistemului solar.

Numărul corpurilor este încă incert. Incert este în mod special numărul corpurilor cerești de mici dimensiuni în condițiile în care acesta este cu adevărat rezervorul cometelor de scurtă durată. Ca punct de comparație se estimează a fi undeva la 250 de asteroizi mai mari de 100 de kilometri în diametru și poate undeva la 1 milion mai mari de 1 kilometru. În cazul în care raportul dintre numărul de obiecte și dimensiunea acestora este similar cu cel al asteroizilor, atunci se presupune că în toată Centura Kuiper ar fi peste 100 de miliarde de obiecte cu diametru mai mare de 1 kilometru.

Se presupune că centura poate conține și familii de obiecte (populații de obiecte care ar fi derivat dintr-un corp părinte). În momentul de față doar o singură astfel de familie a fost detectată și numită familia Haumea.

Perechile de KBO (Obiecte din Centura Kuiper) de dimensiuni aproape egale și legate gravitațional între ele se numesc KBO binare. Apariția de KBO binare este legată de necesitatea unei populații inițiale mari de KBO, mult mai mari decât a fost până acum observată.

Câțiva KBO au fost observați să aibă sateliți. Sateliții probabil că s-au format atunci când două KBO s-au ciocnit iar o parte a materialului este capturat pe orbita membrului mare care a supraviețuit. Haumea are cel puțin doi astfel de sateliți, Hi’iaka și Namaka. Acești sateliți au fost, cel mai probabil, capturați din resturile coliziunii ce a produs familia Haumea.

În 2006, în urma studierii corpurilor cerești din Centura Kuiper, s-a ajuns la concluzia că Pluto nu ar fi tocmai o planetă. Descoperirea unor obiecte de dimensiuni mai mari decât Pluto și faptul că acestea sunt asemănătoare a dus la retrogradarea lui Pluto de la statutul de planetă la cel de planetă pitică.

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ