Cerneala galotanica este una dintre cele mai vechi cerneluri (aparuta la putina vreme dupa cerneala de China) si, cu siguranta, a fost cea mai folosita, in lumea occidentala, secole de-a randul. Egiptenii o cunosteau cu 2500 de ani i.Hr., iar romanii au inceput sa o utilizeze in secolul al III-lea i.Hr. Cerneala galotanica era preferata pentru ca se prepara usor, pe baza de ingrediente ieftine – sulfat de fier, apa, guma arabica si gogoase de ristic (proeminente bogate in tanin, care se formeaza pe crengile si pe frunzele de stejar sau ale altor plante, ca urmare a intepaturii de viespe sau de diversi paraziti).
Vitriolul (sulfatul de fier), sub forma de cristale, se obtine prin evaporarea apei din sarurile metalice sau ca produs secundar din fabricarea alaunului (piatra vanata – sulfat dublu al unui metal). Guma arabica este o substanta vegetala, solubila in apa, extrasa din arborii din genul Acacia, care are rolul de a modifica vascozitatea cernelei, de a-i da aderenta si o culoare mai intensa. In timpurile vechi, in loc de guma arabica, se utiliza rasina de prun, de cires sau de cais. Acidul tanic, extras din gogoasa de ristic, cu un gust astringent, similar acidului galic (al carui derivat este), in afara de faptul ca intra in compozitia acestui tip de cerneala, se mai foloseste si la limpezirea vinului, a berii sau ca echivalent a E181 (colorant alimentar).
Chimistul suedez Scheele a fost primul care a reusit sa extraga saruri (acid galic) din gogoasa de ristic, dupa ce a lasat-o la macerat cateva luni. Tehnica extragerii acestui acid a fost imbunatatita, in secolul al XIX-lea, de catre Henri Braconnot, directorul Gradinii Botanice din Nancy (Franta).
Cernelei galotanice i se mai spune cerneala ferica, fero-galica, metalo-galica, datorita sarurilor metalice si taninului de origine vegetala. Este mai fluida decat cerneala de China, de aceea, pana tarziu, in Evul Mediu, s-a folosit pentru scrisul sau desenul cu pana de gasca. Este potrivita si pentru penele de scris vegetale sau pentru tocurile cu penita metalica, dar nu si pentru stiloul cu rezervor, deoarece il corodeaza rapid si ireversibil. Acest incovenient poate fi inlaturat numai daca se recurge la o perioada de preparare indelungata – trei luni, pentru macerarea taninului si inca doua luni, dupa ce se adauga sulfatul de fier.
In functie de tehnologia utilizata, cerneala galotanica are o culoare albastru inchis, spre negru. Este rezistenta la lumina, dar, daca se tine mult timp in soare, dobandeste o tenta rosiatica. S-au pastrat, pana astazi, nenumarate documente redactate cu cerneala galotanica – manuscrise, partituri muzicale, scrisori, harti, documente oficiale – carnetele de notite ale lui Leonardo da Vinci, desene de Rembrandt, Delacroix, Van Gogh, pagini cu versuri apartinand lui Victor Hugo, pe langa arhive intregi scrise pe pergament sau pe hartie.
Reteta pentru prepararea cernelei galotanice
Pentru cine vrea sa isi prepare singur cerneala galotanica, reteta este urmatoarea: 200 cl apa, 10 grame tanin, 6 grame sulfat de fier, 10 grame guma arabica. Guma arabica trebuie lasata, in apa calduta, 24 de ore, adaugand in apa, eventual, acid salicilic (aspirina), pentru a impiedica aparitia micro-organismelor. Guma arabica este higroscopica, ceea ce inseamna ca tine cerneala fluida, incetinind uscarea acesteia in vasul in care este pastrata. Se dizolva sulfatul de fier in apa calda si se adauga guma arabica. Se fierbe, separat, taninul (in care se adauga putin din guma arabica), se lasa sa se raceasca si se amesteca, apoi, cele doua solutii. Daca se foloseste imediat, cerneala va avea culoarea violet, dar, cu timpul, va deveni albastru inchis, pe masura ce absoarbe oxigenul din aer.
 si, cu siguranta, a fost cea mai folosita, in lumea occidentala, secole de-a randul.){kind=link}