Aparitia telefonului se datoreaza mai multor inventatori care, la intervale apropiate de timp, au conceput diverse aparate, care sa poata transmite vocea umana la distanta. In 1860, Antonio Meucci, un italian stabilit la New York, a construit, pentru sotia sa, care suferea de reumatism si se deplasa cu greutate, un dispozitiv care transforma sunetele in semnale electrice, iar printr-un cablu, acestea erau transformate inapoi in sunete. In 1870, Meucci a depus o cerere prin care solicita brevetarea aparatului, dar, pentru ca nu a avut bani sa plateasca taxele, solicitarea nu a fost aprobata. In aceste conditii, el a incredintat prototipul telefonului sau vice-presedintelui Companiei de telegrafie din New York (American District Telegraph Company), care a ratacit aparatul pe undeva prin laboratorul firmei.
In 1861, germanul Philipp Reis a conceput si el un aparat electric, capabil sa transmita sunetul la distanta, ghidandu-se dupa structura urechii si folosind, printre alte materiale, o bucata de vezica de porc, cu rol de timpan, si o piesa de platina, corespunzatoare ciocanelului (osului) din ureche. Prin telefonul sau se auzea destul de bine vocea, dar era foarte sensibil la trepidatii, motiv pentru care Reis abandoneaza cautarile in 1865.
Alexander Graham Bell, inginer de origine scotiana, naturalizat in Canada, in 1876, ajunge in posesia materialelor si documentatiei lui Antonio Meucci, abandonate in laboratorul Companiei de telegrafie din New York. Mama si sotia lui Bell erau surde, ceea ce l-a facut pe inventator sa isi dedice mare parte din viata cautand diverse modalitati de comunicare cu persoanele care aveau un astfel de handicap. El era, in acelasi timp, profesor de dictie la Universitatea din Boston (SUA) si specialist in fonologie. Interesul sau pentru vocea umana si pentru sunete, in general, s-a manifestat inca din adolescenta. Incurajat de tatal sau, a reusit chiar sa construiasca un “craniu mecanic”, care putea rosti cateva cuvinte, atunci cand aerul era suflat printr-o “trahee”, facuta din diverse materiale. La 19 ani, afla, cu stupoare, de la un profesor al sau, ca un experiment pe care el il facea cu o furculita, pentru a studia fenomenul rezonantei, fusese deja demonstrat de medicul german Hermann von Helmholtz, om de stiinta cunoscut mai ales pentru descoperirile sale din domeniul fizicii (de exemplu, Legea Lagrange-Helmholtz).
Cautarile lui Bell, in vederea conceperii unui telefon au inceput in jurul anului 1870 si nimeni, pana astazi, nu poate spune cu certitudine, in ce masura a preluat documentatia lui Antonio Meucci, pe care, oricum, a citit-o, de aceea, cand vine vorba de inventatorul telefonului, prima fraza care se rosteste de catre specialisti este ca paternitatea aparatului este controversata. Fapt este ca, in 1876, Graham Bell a brevetat telefonul sau, desi aparatul nu functiona. La numai doua ore dupa Bell, americanul Elisha Gray a depus si el o solicitare pentru un patent, vizand tot un telefon. La cererea avocatului lui Bell, documentatia sa a fost verificata si acceptata imediat, in timp ce solicitarea lui Gray a primit aprobarea abia a doua zi. Toate procesele intentate de cel din urma s-au soldat cu esec, inventatorul recunoscut oficial al telefonului fiind Alexandre Graham Bell.
In 2002, Camera Reprezentantilor, a Statelor Unite ale Americii, a facut un gest reparatoriu, recunoscand rolul lui Antonio Meucci in inventarea telefonului, aratand ca “Daca Meucci ar fi avut 10 dolari, ca sa isi plateasca cererea de brevet, nici un alt certificat nu ar mai fi fost eliberat lui Bell”. De la Gray, Bell a preluat un detaliu decisiv, datorita caruia, pana la urma, telefonul a putut sa functioneze si prima conversatie telefonica din istorie a avut loc la 10 martie 1876, cuvintele rostite atunci si auzite la celalalt capat al firului, de catre asistentul lui Bell, care se afla in alt birou, fiind: “Mr. Watson, Come here, I want to see you” (“Domnule Watson, veniti aici, vreau sa va vad”). In acelasi an, la Expozitia organizata cu ocazia Centenarului Independentei Statelor Unite, un inalt oficial brazilian, impresionat de functionarea telefonului, i-a cerut lui Bell sa faca o demonstratie, imprejurare in care inventatorul i-a recitat, la telefon, faimosul monolog al lui Hamlet (“To be or not to be”), din piesa lui Shakespeare.
In anul urmator s-a infiintat “Compania de telefonie Bell”, aparatul fiind fabricat pe scara larga. In 1879 a ajuns si in Franta, iar in 1912, in toata lumea se infiintasera 12 milioane de posturi telefonice, dintre care opt milioane numai in Statele Unite. Dupa un astfel de succes, Bell a avut timp sa se dedice altor inventii, precum gramofonul, precum si cercetarilor din domeniul transporturilor nautice. A infiintat “National Geographic Society”, una dintre cele mai importante organizatii stiintifice non-profit, din lume, al carei sediu se afla la Washington, in SUA.
La inceput, apelurile telefonice nu se puteau face decat prin intermediul unui operator (de obicei, o centralista), care raspundea in momentul in care receptorul era luat de pe furca si se ridica o clapeta. Respectiva centralista nota numarul pe care i-l spunea apelantul si, daca abonatul apartinea de aceeasi centrala, convorbirea se considera “locala”, daca nu, era sunata centralista din zona celui apelat si se stabilea legatura intre cei doi abonati. Telefonul automat, care permitea apelul direct (fara operator), a fost inventat in 1891, de catre Almon Strowger, un antreprenor de pompe funebre din SUA. Acesta, exasperat ca sotia concurentului sau, centralista la compania locala de telefoane, ii trimitea pe clientii care solicitau servicii funerare, prin telefon, la sotul sau, s-a hotarat sa gaseasca o solutie pentru a rezolva problema si pentru a-si conserva profitul. A conceput un comutator automat, care elimina serviciile operatorului, prin apasarea, de mai multe ori, a unor clapete, care reprezentau sutele, zecile si unitatile unui anumit numar de telefon. Prima centrala automata a fost infiintata in 1892, in orasul La Porte, din statul Indiana (SUA).
In Romania, se pare ca prima linie telefonica a aparut in 1881, in Transilvania, fara a exista date certe in aceasta privinta, iar in Bucuresti, intre 1883-1884, mai intai o linie particulara si, ulterior, o linie intre Ministerul de Interne si Posta Romana. Abia din 1930, pe baza unei concesiuni acordate Companiei de telefonie din New York, serviciul telefonic s-a generalizat, intrand in proprietatea statului roman incepand cu 1941.
La nivel mondial, aparitia telefonului mobil, in anii ’50 ai secolului trecut, a insemnat inceputul unei concurente serioase, ceea ce a facut ca si telefonia fixa sa devina din ce in ce mai performanta. Progrese semnificative s-au facut odata cu evolutia electronicii HF (High Frequencies) si a tehnologiilor informatice.
