Clişeele care închid o discuţie – semn de înţelepciune, de platitudine în gândire sau de manipulare?

Clişeele care închid o discuţie sau “clişeele blocante” (clişee de oprire semantică) sau “logică de tip autocolant” (în engleză, “thought-terminating cliché”/ “semantic stop-sign”, “a thought-stopper”, “bumper sticker logic”, “cliché thinking”) se referă la acele structuri lingvistice, relativ simple, care au rolul de a “bloca” gândirea critică, de a încheia o discuție sau de a opri întrebările și analiza mai profundă, adesea în contexte manipulatoare sau autoritare.

În comunicarea orală (mai ales), clişeele lingvistice, în general, sunt structuri stereotipe, uzate prin utilizare excesivă (şi tocmai de aceea uşor de recunoscut de către cei care sunt atenţi şi sensibili la dimensiunea expresivă a limbajului).

Unele clișee lingvistice păstrează încă o anumită încărcătură stilistică, întrucât, la origine, au fost folosite ca figuri de stil menite să dea expresivitate și individualitate comunicării. Cu timpul însă, forța lor expresivă s-a estompat, astfel încât formulări precum “frumoasă ca o floare”, “o inimă de aur”, “un înger de copil”, “sănătate de fier”, “astrul zilei/al nopții”, “glas de privighetoare”, “frig de crapă pietrele” etc. nu mai provoacă nicio reacție — au devenit formule uzate, lipsite de prospețime.

Clişeele lingvistice – un mod de “ștanţare” a limbajului, expresia unei predispoziţii mimetice

Frecvența clișeelor lingvistice se explică, în mare parte, prin influența uriașă a mass-mediei, dar, din nefericire, și prin modul în care școala — inclusiv unele manuale sau materiale auxiliare — precum și discursul didactic întrețin, adesea involuntar, un “limbaj de lemn”. Acest lucru contribuie la descurajarea gândirii originale și a flexibilității intelectuale, mai ales în contextul unui interes tot mai scăzut pentru lectură. Rezultatul este un mod de exprimare repetitiv, lipsit de creativitate.

Limba română (ca si alte limbi, in circumstanțe diverse) a fost supusă, timp de o jumătate de secol înainte de 1989, presiunii uniformizatoare a ideologiei totalitare, care impunea o falsă egalitate, nu doar pe plan social și intelectual, ci și lingvistic.

Surprinzător este faptul că, după 1989, setea de libertate — inclusiv cea de exprimare — pare să se fi stins rapid. Cum altfel s-ar putea explica stagnarea, redundanța, apatia și convenționalismul care domină atât comportamentul, cât și limbajul cotidian?

Pe de altă parte, clişeele lingvistice sunt şi expresia unei predispoziţii mimetice, controlată insuficient, prin care, inconştient, locutorul “semnalizează” apartenenţa la un grup social, intelectual, politic etc.

Este de ajuns să fim atenţi la diverse contexte de comunicare – pe Internet, pe stradă, la TV, la job etc., pentru a sesiza nenumărate exemple de “contorsionare”, prin “ştanţare”, a limbii – “Vremea rea le-a dat bătăi de cap autorităţilor”, “Actorii politici vor avea un cuvânt greu de spus”, “Trebuie să luptăm contra sistemului ticăloşit”, “Luminiţa de la capătul tunelului…”, “Instituţiile statului şi-au făcut treaba”, “Iarna nu-i ca vara”, “Partidul s-a repoziţionat pe eşichierul politic” etc.

Clişeele care încheie o dispută, care “pun capăt gândurilor”

Clişeele care încheie o dispută pot fi inofensive în unele contexte, dând doar caracter stereotip exprimării, dar devin “thought-terminating clichés” (clişee care pun capăt gândurilor/ clisee blocante) atunci când sunt folosite pentru a evita confruntarea cu fapte, cu întrebări legitime sau cu gândirea critică, încheind o discuţie abrupt, fără argumente pertinente, blocându-l pe interlocutor.

Sunt clişee blocante exprimări de felul: “Asta e!”, “Nu mai complica lucrurile inutil!”, “Nu te mai gândi atât!”, “Pentru că așa am spus!”, “Este ceea ce este!”, “Trebuie să faci ceea ce trebuie făcut!”, “Totul se întâmplă cu un motiv!”, “Ai o singură viaţă!”, “Viaţa merge înainte!”, “Trebuie să fii de acord că nu suntem de acord!”, “Este o chestiune de opinie!”, “Fiecare cu părerea lui!”, “Nu e mare lucru!”, “Speranţa moare ultima!” etc.

Termenul a fost introdus de Robert Jay Lifton, un psihiatru american, care a studiat, printre altele, tehnicile de “spălare a creierului”. Într-o carte intitulată “Reforma gândirii și psihologia totalitarismului: Un studiu al spălării creierului”, Lifton analizează comportamentul unor soldaţi americani ţinuţi captivi în timpul Războiului din Coreea şi pe cel al unor chinezi care fugiseră din ţara lor după ce, în timpuul studiilor, fuseseră îndoctrinaţi cu ideologia comunistă, identificând o serie de tactici utilizate de regimurile totalitare pentru a modifica opiniile şi personalitatea cuiva. Printre aceste tehnici un loc important îl ocupă apelul la “clişeele care pun capăt gândurilor”.

Psihiatrul constata, pornind de la acest experiment, că o expresie/ o zicere populară, des folosită, din categoria celor menţionate anterior, ca modalitate de a respinge disidenţa sau pentru a justifica o logică eronată, “pune capăt gândurilor”, înăbuşă diverse “disonanţe cognitive”. “Cele mai complexe probleme umane, spunea Robert Jay Lifton, sunt comprimate în expresii scurte, reductive, uşor de ţinut minte”.

Clişeele care “pun capăt gândurilor” – exemple celebre

Efectul clişeelor care pun capăt gândurilor este exploatat, de exemplu, de scriitorul George Orwell, în celebrul roman “1984”, o distopie în care restricţionarea limbajului, implicit a gândirii, se face prin inventarea “novlimbii” (“newspeak”), simplificată la maximum (un “limbaj de lemn”), din care sunt eliminate cuvintele care ar putea exprima revolta sau critica la adresa regimului. “Partidul” apelează, sub pretextul menţinerii securităţii şi stabilităţii (în realitate, pentru a impune idei false) la sloganuri/ clişee precum “Războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere”.

George Orwell spunea, într-un eseu, că “a gândi clar (n.n. implicit a te exprima clar şi nuanţat) este un prim pas către regenerarea unei societăţi”. Or, clişeele “novlimbii” sunt indicii clare ale limitării, chiar eliminării gândirii critice. Dacă o persoană nu dispune de cuvintele necesare pentru a-și exprima punctul de vedere, gândurile sale sunt, în esență, blocate.

Aldous Huxley, în “Minunata lume nouă”, despre care se spune că este “una dintre cele 100 de cărţi care ne-au modelat lumea”, imaginează un univers in care anihilarea esenţei umane se face, de asemenea, prin automatisme comportamentale şi de limbaj. “Hipnopedia” (învăţarea în timpul somnului) este modalitatea de educare (îndoctrinare) a copiilor, care constă în repetarea unor clişee/ sloganuri, de către nişte voci înregistrate, pentru a pune capăt gândurilor “nefericite”.

De ce ar trebui să fim atenţi la clişeele care încheie o discuţie/ dispută?

Există mai multe motive pentru care ar trebui să fim atenţi la clişeele care “pun capăt gândurilor”, care încheie o dispută în lipsa unor argumente logice, mai ales în condiţiile în care trăim într-o societate unde comunicarea publică (și privată) e adesea dominată de formule rapide și superficiale.

Care sunt efectele cliseelor?

• Blochează gândirea critică – folosirea unui clișeu de acest tip poate înlocui o analiză reală cu o formulă automată. În loc să reflectăm la o problemă sau să ascultăm un punct de vedere diferit, apelăm la o frază care sugerează că nu mai e nimic de spus. De exemplu: “Aşa s-a întâmplat mereu!”
• Încurajează conformismul – clişeele care încheie o dispută sunt adesea folosite pentru a ne alinia la o normă socială sau ideologică, fără să ne dăm seama. Ne fac să acceptăm pasiv autoritatea, tradiția sau opinia majorității. De pildă: “Cine nu e cu noi e împotriva noastră!” – afirmație care reduce realitatea la alb și negru.
• Desfiinţează dialogul autentic – într-o conversație, clişeele blocante taie din fașă șansa unei dezbateri oneste. Cel care folosește un astfel de clișeu nu răspunde cu adevărat, ci închide comunicarea. De exemplu: “Gândești prea mult!” – sugerează că întrebările sau îndoielile sunt o problemă.
• Servesc manipulării – în discursurile autoritare (politice, religioase, ideologice), aceste clișee sunt arme retorice. Ele simplifică realitatea și descurajează opoziția. Exemplu: “Vocea poporului e vocea lui Dumnezeu!” – justifică orice decizie în numele unei majorități abstracte.
• Diminuează conștiința individuală – când gândirea devine o succesiune de formule/ clişee, oamenii își pierd capacitatea de a gândi cu mintea lor. Se instalează pasivitatea, superficialitatea și lipsa de curaj intelectual.

Ce se poate face pentru a diminua efectele clişeelor blocante?

Primul lucru care ar trebui făcut este recunoașterea acestor expresii şi căutarea unor răspunsuri la întrebări de felul: Ce ascunde această frază? Ce nu se spune? Apoi, înlocuirea lor cu reflecție autentică, deschidere, curiozitate şi încurajarea dialogului, chiar și când este incomod.

Clişeele care pun capăt gândurilor/ clişeele blocante sunt periculoase tocmai pentru că par inofensive. Acestea funcționează ca un “stop mental”, o frână care oprește întrebările, analiza, dialogul și uneori chiar simțul realității. Sub masca lor banală, sabotează libertatea de gândire mai mult decât ne-am putea imagina. Tocmai de aceea merită să fim atenți și să le deconstruim.

Într-un excelent volum – “Dintre sute de clişee” – scriitorul Radu Paraschivescu observă că: “Oamenii nu pot fi turnaţi pe calapod. Prin urmare, nu s-ar cuveni să se exprime ştanţat, în formule bătătorite. În poncife supărătoare. Totuşi, exact asta se întâmplă […] în lumea libertăţilor fără graniţe, în spaţiul exceselor de tot felul, oamenii preferă să vorbească la indigo. Bont, fără nuanţă şi stil. În clişee. Acceptând o matriţare care-i dezonorează şi care face din ei victima docilă a inerţiei […] Un om care gândeşte şleampăt nu se poate exprima cursiv, după cum un om fără lumini pe faţă sau în suflet nu îşi poate colora verbul”. Poate că este timpul, pentru binele nostru şi al celor din jur, să facem efortul de a recupera câteva “lumini” şi câteva “culori” din imensul cenuşiu cotidian.