Corruptissima re publica plurimae leges – sensul şi originea expresiei. Un adevăr reconfirmat astăzi

Corruptissima re publica plurimae leges este o expresie latinească a cărei valoare de adevăr a fost confirmată de timp, iar astăzi pare mai actuală ca oricând. Expresia îi aparţine lui Tacitus, om politic și unul din cei mai importanți istorici romani din secolul I, din vremea împăratului Vespasian, care o foloseşte în lucrarea “Annales” sau “Ab Excessu Divi Augusti” („De la moartea divinului Augustus”), în care descrie istoria împăraților din dinastia iuliană, de la Augustus, până la moartea lui Nero, adică timpul cuprins între anii 14 și 68 d.Hr.

Tacitus, orator desăvârşit şi critic înverșunat al decăderii politice și morale din perioada imperială, convins, în acelaşi timp, că istoria trebuie privită “sine ira et studio”, s-a remarcat printr-o analiză lucidă a politicii timpului său, constatând că purtătorii virtuților republicane romane (el însuşi fiind un partizan al valorilor republicane) devin victime ale tiranilor, iar restul cetățenilor sunt căzuți într-o stare de letargie.

Sensul expresiei “Corruptissima re publica plurimae leges”

Expresia “Corruptissima re publica plurimae leges” este folosită de Tacitus cu referire la ultimii ani ai Republicii Romane (70 – 50 î.Hr.), până la numirea lui Iulius Cezar ca dictator pe viaţă, istoricul observând că: “Atunci au început să apară decrete care nu se mai aplicau tuturor, ci indivizilor, iar majoritatea legilor au fost emise în zilele celor mai mari tulburări din republică”.

“Corruptissima re publica plurimae leges” înseamnă, literal, “Într-un stat extrem de corupt, există cele mai multe legi” sau, într-o traducere mai liberă, “Cu cât un stat este mai aproape de căderea lui, cu atât are mai multe legi”, subliniind ideea că, într-un sistem politic sau social caracterizat de corupție și dezordine, există tendința de a introduce o mulțime de legi.

Legile se înmulţesc, justiţia eşuează…

Interpretarea acestei maxime latinești – “Corruptissima re publica plurimae leges” – poate să indice că, în loc să se rezolve problema corupției, adăugarea constantă de legi ar putea contribui la complicarea și confuzia sistemului, fără a aduce îmbunătățiri semnificative în lupta împotriva corupției.

Legile se înmulţesc, justiţia eşuează, pentru că respectivele legi nu mai sunt emise pentru binele comun, ci “ad personam” și “ad hoc” (pentru anumite persoane şi pentru anumite scopuri), altfel spus, în interesul unui număr de indivizi corupți şi pentru o serie de situații personale avantajoase. Mulți cetățeni încalcă legea, iar capacitatea statului de a o pune în aplicare este mică.

Aşadar, cu cât numărul legilor şi pedepselor crește, cu justificarea că trebuie anticipate infracțiuni, împrejurări, lacune legale etc., cu atât confuzia este mai mare şi eşecul previzibil.

În acelaşi sens, mai târziu, în secolul al XVIII-lea, Cesare Beccaria, unul dintre cei mai mari gânditori ai Iluminismului, jurist de profesie, observa, în lucrarea “Dei delitti e delle pene”(“Despre crime și pedepse”), că o luptă eficientă împotriva corupției funcționează nu prin pedepse mai severe, ci în condiţiile în care există certitudinea pedepsei.

“Corruptissima re publica plurimae leges”, un simptom al societăţii actuale – legi numeroase, stat corupt, birocraţie

După aproape 2000 de ani de când Tacitus constata că excesul de legislaţie este direct proporţional cu nivelul de corupţie dintr-un stat, spusele istoricului latin sunt la fel de valabile.

Inflaţia legislativă din societatea “modernă” în care trăim şi, implicit, birocraţia, arată că procedurile “complexe” (de fapt, complicate cu bună ştiinţă) pot oferi oportunități pentru practici necinstite, manipulare, corupţie, abuz de putere, generând frustrare şi lipsă de încredere din partea cetăţenilor în instituțiile publice.

Birocraţia care, până la un punct, poate oferi un cadru organizat și structurat pentru funcționarea unei societăți, când devine consecinţa unei legislaţii stufoase, este semnul decăderii respectivei societăţi.

“Birocraţia, utopia regulilor”…

În 2015, un antropolog american, David Graeber, a publicat o carte intitulată “Birocraţia, utopia regulilor: despre tehnologie, prostie și bucuriile secrete ale birocrației” (The Utopia of Rules: On Technology, Stupidity, and the Secret Joys of Bureaucracy), in care observa că, birocraţia, prin care “imaginația umană este distrusă și spulberată”, este un sistem creat de cei puternici pentru propriile profituri și care va pune capăt dezvoltării tehnologice şi creativităţii” – mutatis mutandis, un adevăr pe care Tacitus l-a exprimat în urmă cu două milenii – “Corruptissima re publica plurimae leges”.

În plus, sublinia Graeber, “În ultimii 50 de ani, marile companii şi statul mai ales (indiferent de țară) au angajat mii de oameni pe posturi „făcute să fie,” iar dacă te duci prin sediile lor, vezi că angajaţii nu fac decât să plimbe hârtii de colo până colo şi să se plângă de slujbele lor”.

Anomalii şi stereotipii de gândire şi comportament

Epoca modernă a mai creat şi alte anomalii şi stereotipii de gândire şi comportament – menţinerea în funcţii (chiar şi atunci când o companie este în pierdere) nu a celor care aduc plusvaloare, ci a birocraţilor, care trebuie să completeze hârtii, să dea telefoane, să organizeze interviuri etc., fiind evidentă necesitatea unei atitudini obediente din partea celor care trebuie să bâjbâie prin hăţişul birocratic, pentru a-şi păstra şansa de a urca în ierarhie etc.

Cauzele care au dus la prăbuşirea Republicii Romane au fost, desigur, multiple, generate de realitatea vremii respective, dar constatarea lui Tacitus – “Corruptissima re publica plurimae leges”/ “Cu cât un stat este mai aproape de căderea lui, cu atât are mai multe legi” – ar trebui să îndemne la reflecţie, astăzi, când lumea modernă, deşi clamează progresul pe toate planurile, în paralel, insidios, statul apelează la tot mai multe constrângeri, la monopolizarea puterii în beneficiul exclusiv al intereselor birocraților, al celor care par să nu aibă timp decât pentru a da legi peste legi, pentru a modifica alte legi, pentru a-şi conserva avantajele, privilegiile şi poziţia politică şi socială.

Cu siguranţă, cei aflaţi vremelnic în vârful piramidei ştiu că “o populație fericită, productivă, bine plătită, cu timp liber, ar fi un pericol uriaş” (D. Graeber).