Amprentele sunt mici creste şi spirale aflate pe vârful fiecărui deget. Nu există două persoane care să aibă aceleaşi amprente digitale. Există o şansă în 64 de miliarde ca amprenta personală să se potrivească cu a altcuiva.
Există înregistrări a luării amprentelor digitale vechi de secole. Babilonieinii presau vârful degetelor în lut pentru a înregistra tranzacţiile. Chinezii foloseau amprentarea degetelor cu cerneală pe hârtie pentru semnarea contractelor şi pentru a ajuta la identificarea copiilor.
Cu toate acestea, amprentele digitale nu aveau să fie folosite ca metodă pentru identificarea criminalilor până în secolul al XIX-lea. În 1858, un englez pe nume Sir William Herschel lucra ca magistrat şef al districtului Hooghly din India. Pentru a reduce frauda, el a pus locuitorii să-şi înregistreze amprentele la semnarea documentelor.
Câţiva ani mai târziu, doctorul scoţian Henry Faulds lucra în Japonia, în momentul în care a descoperit amprentele lăsate de artişti pe piese vechi de lut. Această descoperire l-a determinat să înceapă investigarea amprentelor digitale.
În 1880, Faulds îi scrie vărului sǎu, faimosul naturalist Charles Darwin şi îi cere ajutorul pentru dezvoltarea unui sistem de clasificare al amprentelor digitale. Darwin refuză cererea, dar îi trimite scrisoarea vărului său, Sir Francis Galton.
Galton a fost un eugenist care aduna măsurători ale oamenilor din întreaga lume pentru a determina modalitatea prin care trăsăturile sunt moştenite de la o generaţie la alta. El a început colectarea amprentelor digitale şi în cele din urmă a adunat 8000 de eşantioane pentru analiză. În 1892, el publică cartea „Amprente”, în care subliniazǎ primul sistem de clasificare al amprentelor bazat pe tipurile de arcuri, bucle şi spirale.
În acest timp, un oficial francez numit Alphonse Bertillon dezvolta propriul sistem de identificare al infractorilor. Bertillonage (antropometrie) a fost o metodă de măsurare a diferitelor părţi distinctive ale corpului. Poliţia britanică din India a adoptat acest sistem în 1890.
Cam în aceeaşi perioadă, un poliţist argentinian, numit Juan Vucetich, dezvolta propriul său sistem de amprentare. În timp ce ancheta o crimă, a putut descoperi criminalul comparând amprentele de la locul crimei cu cele ale suspectului. Era prima dată când amprentele digitale fuseseră utilizate într-o anchetă penală. Vucetich şi-a numit sistemul dactiloscopie comparativă. Sistemul este încă folosit în multe ţări vorbitoare de limbă spaniolă.
Sir Edward Henry, comisar al Poliţiei Metropolitane londoneze, devine interesat de utilizarea amprentelor digitale pentru arestarea criminalilor. În 1896, el îmbunătăţeşte tehnica lui Galton, creând propriul sistem bazat pe direcţia, fluxul, modelul şi alte caracteristici ale crestelor amprentelor digitale. Sistemul lui Henry avea să-l înlocuiască pe cel al lui Bertillon ca principală metodă de clasificare a amprentelor digitale în cea mai mare parte a lumii.
În 1901, Scotland Yard înfiinţa primul Birou de amprente. Anul următor, amprentele digitale au fost prezentate ca probe, pentru prima dată în instanţele de judecată engleze. În 1903, închisorile din New York au adoptat utilizarea amprentelor digitale, urmate mai târziu şi de FBI.
Sistemul lui Henry a permis poliţiei să clasifice şi să identifice amprentele digitale individuale. Din păcate, sistemul era foarte greoi. La începutul identificării amprentării digitale, detectivii trebuiau să compare manual amprentele suspecţilor cu cele din aflate în dosare. Întreg procesul putea dura de la câteva ore la câteva zile şi nu producea tot timpul o identificare.
În anii 1970, calculatoarele apăruseră, iar FBI-ul ştia că trebuie să automatizeze procesul de clasificare, căutare şi comparare al amprentelor. Agenţia Naţională de Poliţie japoneză a deschis calea automatizării, stabilind primul sistem electronic de comparare al amprentelor digitale în anii 1980.
Sistemul de Identificare Automată al Amprentelor (AFIS) a permis oamenilor legii din toată lumea să verifice o amprentă aproape instantaneu. AFIS colectează amprentele digitale prin intermediul senzorilor. Apoi, un software caută modelele şi punctele caracteristice într-o bază de date.
Până la apariţia tehnologiilor digitale de scanare, amprentarea era făcută folosind cerneala şi hârtia. Pentru a crea o amprentă de cerneală, degetul persoanei este curăţat cu alcool. Acest lucru are loc pentru a se îndepărta orice urmă de transpiraţie. Persoana respectivă îşi rula degetele prin cerneală pentru a acoperi întreaga zonă; apoi, fiecare deget în parte este rulat pe hârtie.
Astăzi, scanerele digitale fac o fotografie a amprentei. Pentru a crea o amprentă digitală, persoana pune degetul pe o suprafaţă de citire optică sau de siliciu şi îl ţine acolo pentru câteva secunde. Cititorul converteşte informaţiile din scanare în modele de date digitale. De acolo, computerul se ocupă cu căutarea unor modele similare în baza de date.
Există două tipuri de amprente ce se găsesc la locul unei crime. Ele pot fi vizibile, cele realizate pe suprafeţe precum sângele, murdăria sau lutul. Sau pot fi latente, atunci când substanţe precum transpiraţia, murdăria sau altele ce se află pe piele reproduc amprenta pe o sticlă, pe arma crimei sau pe oricare altă suprafaţă pe care autorul infracţiunii a atins-o.
Importanţa amprentelor digitale nu poate fi negată, rămânând şi în ziua de astăzi metoda cea mai des folosită în investigaţiile criminale.
