Există, în limba română – deosebit de expresivă şi „colorată” – la nivelul limbajului colocvial, o mulțime de expresii, imprecații, multe construindu-se cu ajutorul verbului a fi, precum cele din titlul articolului. Pentru cine le folosește în scris, evident tot în contexte familiare, s-ar putea ivi o problemă legată de ortografierea lor.
Expresii înrădăcinate și utilizarea lor corectă:
- Originea expresiilor: Multe dintre expresiile populare, precum fi-r-ar sau fir-ar, au origini îndepărtate, reflectând emoția sau disprețul în vorbirea cotidiană. Înțelegerea originilor poate ajuta la utilizarea corectă a acestora.
- Utilizare adecvată: Este important să cunoaștem contextul în care aceste expresii pot fi folosite fără a ofensa. De exemplu, fi-r-ar este adesea utilizat în contexte informale, în timp ce fi-mi-ar poate fi considerat mai blând.
Așadar, este vorba de forma inversată a condiționalului prezent al verbului, combinată cu un pronume în cazul dativ, identificarea modului verbului indicându-ne și scrierea corectă a respectivelor expresii:
- mi-ar fi – fi-mi-ar (Fi-mi-ar obiceiul de râs să-mi fie !) ;
- ți-ar fi – fi-ți-ar (Fi-ți-ar de cap !)
În mod similar, se vor scrie corect, cu prima cratimă între verbul (a) fi (cu un singur i) și pronume, iar a doua cratimă, între pronume și verbul auxiliar al condiționalului, și celelalte variante ale expresiei: fi-i-ar, fi-ne-ar, fi-v-ar, fi-le-ar.
Diferențe subtile între expresii:
- Înțelegerea nuanțelor dintre fi-r-ar și fi-mi-ar este crucială pentru a evita greșeli de comunicare. Fir-ar este adesea perceput ca fiind mai aspru, în timp ce fi-mi-ar poartă o conotație personală.
În cazul lui fi-r-ar/ fir-ar, singura formă corectă este a doua – fir-ar (Fir-ar să fie !) – formată de la infinitivul lung al verbului a fi (fire) și verbul auxiliar.
Pentru o înțelegere mai profundă a utilizării corecte a cuvintelor în contextul gramaticii românești, consultați articolul nostru despre cum este corect: niciun sau nici un?