Substantivul din titlul articolului denumeşte un preparat culinar frecvent în bucătăria românească, dar pe care fiecare îl pronunţă după cum a auzit la cei din jur sau după cum ştie. Aşadar, piftea sau chiftea?

Piftea, cheftea, chioftea sunt variante regionale (neliterare), primele două folosite, mai ales, în Muntenia, ivite, după cum explică lingvistul Mioara Avram, din hipercorectitudine, deoarece unii vorbitori de limba romana cred că pronunţia cu pi– , în loc de chi-, în unele cuvinte (după modelul piftie, picior – în loc de forma populară chicior) ar fi cea recomandată, ceea ce este o eroare.

Singura formă literară (corectă) este chiftea (cu pluralul chiftele), cuvântul provenind din limba turcă – tc. kofte – un împrumut din perioada fanariotă, când au pătruns, în limba romana, şi alte cuvinte turceşti, foarte multe din domeniul culinar – cafea, ciulama, ciorba, musaca, trufanda, telemea etc.

Eraclie Sterian, autor, de la începutul secolului al XX-lea, a nenumărate cărţi şi articole de popularizare a igienei şi de educaţie sexuală, propune o altă etimologie a cuvântului chiftea, mai degraba pitoreasca, decat cu suport lingvistic, relatând o istorioară, veche de vreo cinci secole, potrivit căreia, în oraşele în care erau mulţi câini, pentru a-i stârpi, oamenii apelau la “spiţerul” (farmacistul), de obicei neamţ, căruia îi cereau puţin gift (citit ghift) – un “rotogol” de carne tocată, în care puneau otrava pentru câini. Cuvântul s-a răspândit, fiind pronunţat “după ureche” – chift – iar femeile, acasă, au început şi ele să prepare (fără otravă) rotocoale de carne tocată, pe care le prăjeau şi cărora le-au dat numele de chifteluţe/chiftele.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here