Dacă ai putea să intri, ca un invitat anonim, la o nuntă din Roma antică, într-un sat medieval românesc și la o ceremonie civilă de azi, ai recunoaște aceeași idee generală, dar ți s-ar părea că participi la trei tipuri diferite de contract. Alți martori, alte haine, alte ritualuri, chiar și alt fel de a privi mirii. Căsătoria își schimbă regulile odată cu economia, religia și politica, însă rămâne, încăpățânat, un mecanism prin care oamenii încearcă să dea o formă stabilă iubirii, sexului, copiilor și patrimoniului.
La început, dragostea nu prea conta
Căsătoria a fost multă vreme o tranzacție economică, nu o declarație de dragoste. În Mesopotamia antică, contractele de căsătorie specificau zestrea, obligațiile și chiar penalitățile pentru infidelitate, totul fiind trecut pe tăblițe de lut. Nimeni nu vorbea despre suflete pereche sau compatibilitate emoțională.
Alegerile sentimentale existau, evident, dar rareori dictau cine se căsătorește cu cine. Familiile negociau alianțe, terenuri, protecție militară. Ceea ce astăzi pare fundamental pentru o căsătorie, adică atracția reciprocă și autonomia personală, era mai degrabă un bonus norocos decât o condiție prealabilă.
Obiceiurile căsătoriei în Antichitate
În Grecia antică, căsătoria era despre continuitatea cetății. Bărbații se căsătoreau târziu, pe la 30 de ani, cu fete de 14-15 ani, diferența de vârstă fiind considerată ideală pentru modelarea tinerei soții, conform așteptărilor sociale. Sparta făcea excepție: femeile se căsătoreau mai târziu și aveau mai multă autonomie fizică, pentru că societatea voia mame puternice care să nască războinici sănătoși.
La Roma, matrimonium însemna literalmente „datoria maternă”. Divorțul exista și era relativ simplu pentru bărbați, însă femeile aveau opțiuni mult mai limitate. Zestrea rămânea o chestiune juridică esențială, pentru că definea stabilitatea economică a noii familii și influența politică a clanurilor implicate.
În Asia, configurațiile variază radical. China antică dezvoltase ritualuri complexe de logodnă și căsătorie, în care familia mirelui plătea un „preț al miresei”, iar familia miresei răspundea cu o zestre. Totul era coregrafiat de intermediari profesioniști care verificau compatibilitatea astrologică și statutul social. Poligamia le era permisă elitelor, iar concubinele aveau statute juridice clare, diferite de soțiile oficiale. În India, sistemul de caste dicta strict cine se putea căsători cu cine, iar aranjamentele matrimoniale presupuneau negocieri lungi între familii, care analizau horoscoape, reputații și potențiale alianțe.
Evul Mediu, momentul în care Biserica preia controlul
În jurul secolului al XII-lea, în Europa creștină, căsătoria devine sacrament, adică act cu valoare spirituală, nu doar civilă, și este pusă sub autoritatea Bisericii. Acum trebuia acordul ambilor parteneri, măcar teoretic. Preotul devenea figura centrală, ceremonia căpăta valoare juridică, iar divorțul dispărea practic din ecuație. Anulările existau, dar doar în circumstanțe excepționale și, de obicei, pentru cei cu influență. Nobilimea europeană continua să aranjeze căsătorii pentru consolidarea puterii, dar acum cu binecuvântarea oficială a Bisericii.
În lumea islamică medievală, contractul de căsătorie (nikah) era explicit și negociabil, specificând drepturile femeii, inclusiv mahr-ul (darul mirilor), care îi aparținea în întregime. Poligamia era permisă, dar condiționată de capacitatea bărbatului de a trata toate soțiile în mod echitabil. Divorțul era posibil pentru ambele părți, deși procedurile erau diferite, în funcție de cine dorea să lanseze demersul. Interesant este că, femeile puteau include în contract clauze privind educația, locuința sau limitări ale poligamiei.
Camerele separate schimbă tot ce știai despre intimitate
În secolele XVII-XVIII s-au produs câteva schimbări subtile, dar importante. Locuințele burgheze încep să aibă camere separate, spații private unde cuplurile pot dezvolta relații mai intime, departe de ochii largii ai familiei extinse. Literatura romantică popularizează ideea că dragostea ar trebui să conteze, chiar dacă în practică căsătoriile rămân în mare parte aranjate.
Perioada victoriană pare moralistă la suprafață, dar realitatea era mai nuanțată: prostituția înflorea, dubla morală era răspândită, iar regulile sociale stricte coexistau cu practici private complet diferite. În sferele unde intimitatea personală căpăta noi dimensiuni, apăreau și primele discuții discrete despre plăcere și autonomie corporală, subiecte care rămâneau totuși tabu în spațiul public. Cuplurile mai înstărite aveau acces la informații și produse care permiteau o anumită libertate în viața privată; primele jucării erotice, în forme rudimentare, apăruseră încă din antichitate.
Războaie, pilule și revoluții care nu mai încetează
Primul Război Mondial destabilizează tot ce părea solid. Femeile lucrează în fabrici, câștigă independență economică și obțin dreptul la vot, în multe țări. Anii 1920 aduc flappers, jazz și o nouă atitudine față de sexualitate. Divorțul devine mai acceptat social, deși încă destul de complicat din punct de vedere juridic. Anii 1960 aduc pilula contraceptivă și revoluția sexuală, separând definitiv sexul de reproducere. Căsătoriile interrasiale devin legale în SUA abia în 1967. Conceptul de căsătorie deschisă, poliamorie și relații non-tradiționale începe să fie discutat public.
Țările occidentale legalizează treptat căsătoriile între persoane de același sex, Olanda fiind prima, în 2001. Pentru prima dată în istorie, majoritatea tinerilor din multe societăți consideră că dragostea este singurul motiv legitim pentru căsătorie. Zestrea dispare aproape complet în Occident, deși persistă sub diverse forme, în multe culturi asiatice și africane.
Ce rămâne constant
Dacă treci prin toate aceste etape istorice, observi ceva curios: regulile se modifică, dar logica din spatele lor arată o anumită continuitate. Ideea de angajament, oricât de fluid ar fi redefinită, rămâne centrală.
Aproape peste tot, căsătoria combină 3 lucruri greu de ținut sub control separat: sexualitatea, apariția copiilor și transmiterea averii.
Chiar și când nu mai ai neapărat nevoie de acte ca să trăiești în cuplu, oamenii continuă să caute formule prin care să își clarifice „noi doi ce suntem”, cine răspunde pentru cine, ce promisiuni își fac, ce libertăți își acordă și ce limite trasează.
