De-a lungul timpului, orice limbă se îmbogăţeşte prin împrumuturi din alte limbi, care pot să pătrundă fie direct, prin contactul nemijlocit dintre populaţii, fie pe cale cultă (scrisă).

Împrumuturile din limba greacă reprezintă aproximativ 1,7% din vocabularul limbii române, cele vechi, bizantine, aparţinând, în mare parte, limbajului religios (evanghelie, arhiepiscop, arhiereu,arhimandrit, acatist, ctitor, egumen, fariseu, icoană, mănăstire, mătanie, mitoc, mitra, mitropolie, mitropolit, osana, paraclis, patrafir, patriarh, parastas, protopop, psalm, psaltire, satana, smirna etc.), iar cele din neogreacă (de după secolul al XV-lea), pătrunzând, în limba română, mai ales în secolul al XVIII-lea, în timpul domniilor fanariote (denumire care vine de la cartierul Fanar, din Constantinopol, acolo unde locuiau familiile nobililor greci, din rândul cărora sultanii turci alegeau domni şi funcţionari, după căderea Imperiului Bizantin, în 1453).

Din această a doua categorie de cuvinte au rămas, până astăzi, în limba română, termeni precum: a agonisi, a (se) pricopsi, prisos, folos, tacticos, arvună, mătase, buzunar, agale, anapoda, anatema, anost, a (se) dichisi, a economisi, a (se) molipsi, noimă, paranghelie, a (se) plictisi, sihastru, stafidă, taifas, tată, a urgisi, zâzanie, zodie etc.

Este interesant de observat că, în cazul multor împrumuturi din limba greacă, s-a produs o modificare de sens, mai exact o “degradare”a acestuia, prin diverse conotaţii negative, ca în exemplele următoare:

lefter – în greceşte înseamnă liber; în limba română, nu se foloseşte decât cu înţelesul de “liber de bani”, “fără parale în buzunar”;

haplea – în greceşte, are sensul “simplu”, în română, năuc, zevzec;

ifos – în greceşte se întrebuinţează cu sensul mândrie/morgă/aer marţial, în româneşte se referă la acelaşi lucru, dar cu o conotaţie peiorativă – mândrie neîntemeiată/înfumurare/arogantă;

ananghie – în greceşte, necesitate/nevoie imperioasă, în română, mai mult în batjocură, denumeşte o situaţie dificilă/grea; există şi o expresie care conservă acest înţeles: “ca grecul la ananghie”;

aghios – în greceşte, acest cuvânt înseamnă sfânt (o cântare liturgică începe cu “aghios, aghios – “sfinte, sfinte”); cu secole în urmă, românii, care nu înţelegeau slujba în greceşte, auzeau “aghios, aghios” şi l-au asociat cu a bolborosi (cum făceau preoţii); mai mult, din această situaţie s-a născut şi expresia “a trage la aghioase” – a cânta monoton şi tărăgănat, a sforăi, a dormi;

noimă – în greceşte, înţeles, idee, cugetare, în româneşte, se utilizează frecvent în expresiile fără noimă, a nu avea nicio noimăfără sens/absurd;

apelpisit – în greceşte, ca şi în româna veche, are înţelesul de disperat; în prezent, i s-a asociat o nuanţă dispreţuitoare, referitoare la cineva prea elegant, exagerat de aranjat;

Exemplele de acest fel pot continua, de reţinut ar fi însă explicaţia fenomenului lingvistic de degradare a sensului. În momentul în care grecii (fanarioţii) au fost îndepărtaţi de la putere, unele cuvinte greceşti (nu toate), rămase în limba română, au dobândit un aspect ridicol, s-au încărcat cu sensuri peiorative, pentru că aminteau de mode, obiceiuri, mentalităţi învechite.

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ