Dialectele şi graiurile limbii române. Care este diferenţa între dialecte şi graiuri?

Dialectele și graiurile, la modul general, sunt variante teritoriale ale unei limbi. Dialectul este o varietate a unei limbi mai vechi decât graiurile, vorbindu-se într-un anumit spațiu geografic, având anumite trăsături distincte, mai ales la nivel fonetic și lexical, prin care se deosebește de alte ramificații teritoriale ale limbii respective, și căreia i se subordonează graiurile.

Limba română este o limbă de origine latină, care s-a format de-a lungul unui complex proces de romanizare, care s-a desfășurat, în principal, după cucerirea Daciei de către romani, acest proces fiind mai intens între secolul I (după războaiele daco-romane din anii 101-102, 105-106) și Retragerea aureliană, din anul 275, dar care a continuat și după această dată. Teritoriul de formare a limbii române a fost atât la nord, cât și la sud de Dunăre, și s-a încheiat aproximativ în secolul al VII-lea, moment de la care se poate vorbi de existența poporului român și a limbii române.

Dialectele și graiurile limbii române reprezintă bogăția și diversitatea culturală a spațiului lingvistic românesc. Înțelegerea diferențelor dintre aceste forme de exprimare nu doar că ne îmbogățește cunoștințele lingvistice, dar ne și ajută să apreciem mai bine moștenirea culturală unică a diferitelor regiuni ale României. Când discutăm despre aceste varietăți lingvistice, ar trebui să luăm în considerare:

• Specificitățile regionale care diferențiază dialectele și graiurile.
• Impactul istoric și social asupra evoluției limbajului în diferite zone ale țării.
• Importanța păstrării și documentării acestor forme de exprimare pentru viitoarele generații.

Pentru a extinde înțelegerea asupra varietăților lingvistice și a importanței lor, vă recomandăm să citiți cum este corect: deseară sau diseară. Acest articol explorează alte aspecte ale limbii române, evidențiind importanța alegerilor corecte în comunicare și scriere.

Limba română vorbită la nord și la sud de Dunăre, între secolele al VII-lea și al X-lea, avea un caracter unitar, motiv pentru care lingviștii au numit-o limba română comună.

Migrația popoarelor, după secolul al X-lea, a dus la separarea populației care vorbea limba română, de la sud de Dunăre, de cea din nord. Astfel au luat naștere dialectele.

Se consideră că limba română are patru dialecte: dialectul dacoromân (adică limba română vorbită la nord de Dunăre, pe teritoriul României de astăzi), dialectul aromân sau macedoromâna (vorbită de populația românească din anumite zone din nordul Greciei, în Macedonia, Albania și Bulgaria), dialectul meglenoromân (într-o zonă la nord de Salonic, împărțită între Macedonia și Grecia), și dialectul istroromân (vorbit în câteva localități din Peninsula Istria, Croația).

Cele patru dialecte ale limbii române, cum este și firesc, au trăsături lexicale și gramaticale asemănătoare, dar cu sublinierea că dialectele de la sudul Dunării, fiind despărțite de secole de limba română de la nordul Dunării, sunt mai conservatoare, mai apropiate de ceea ce a însemnat limba română la începuturile ei. În plus, dialectele limbii române din sud nu au beneficiat de o cultură scrisă, iar în prezent sunt tot mai puțini vorbitori ai acestor dialecte.

De exemplu, potrivit unor statistici, dacă în secolul al XIX-lea trăiau în jur de 10 000 de istroromâni pe teritoriul de astăzi al Croației, în prezent sunt mai puțin de o mie, în câteva sate. Meglenoromânii (cărora li se spune „machedoni” sau „vlași”, cum îi numesc popoarele din jur) mai sunt, în prezent, în jur de 8000, deși o statistică este greu de făcut, de vreme ce nu sunt recunoscuți ca populație românească. Denumirea de „machedoni”/„machidoni” nu trebuie confundată cu cea de „macedoneni”, care se referă la locuitorii Republicii Macedonia, indiferent de etnie.

Aromânii/armânii sau macedoromânii sunt mai numeroși, în jur de 150 000 – 200 000. Și ei își spun „machedoni”, iar în Macedonia, data de 23 mai este Ziua Națională a aromânilor. În Albania, au fost recunoscuți ca minoritate națională, începând cu 2017, ca urmare a presiunilor UE, în vederea aderării Albaniei la blocul comunitar.

Un rol important în conservarea limbii și a culturii aromânilor l-au avut și presa și cărțile în aromână, precum și implicarea unor personalități în acest sens. De exemplu, Matida Caragiu Marioțeanu (născută într-o familie de aromâni), profesor la Universitatea din București, sora marelui actor Toma Caragiu, a publicat „Stihuri aromâne”, în ediție bilingvă – „Di nuntru și-di nafoară – Stihuri armânești” / „Din-năuntru și din afară”, „Poeme aromâne”, ediție trilingvă, „Néuri. Zăpezi. Neiges” (13 poeme în aromână, în tălmăcirea în dacoromână și franceză a autoarei), precum și o carte despre „ Aromânii și aromâna în conștiința contemporană”.

De asemenea, poetul aromân Ioan Cutova, în 1980, a publicat o ediție bilingvă de 23 de poezii eminesciene. Iată cum sună, în aromână, prima strofă din „Luceafărul”: „Fu ţe nu-şi fu cîndu şi-adră./Fi tu pîrmith nă dată,/Di soie mare di-amiră/Nă feată paramişată” – „A fost odată ca-n povești,/A fost ca niciodată,/Din rude mari împărătești,/O prea frumoasă fată”.

Există și o diasporă aromână, în Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, Franța, Germania, în această din urmă țară funcționând și „Uniunea pentru cultura și limba aromână”.

Este ușor de observat că dialectele limbii române de la sud de Dunăre reprezintă o formă veche a limbii române, dacă am compara, de pildă, diverse structuri lingvistice. Iată cum sună câteva proverbe și zicători în dialecte: „Bați herlu pini-i caldu” (aromână ), „Bate fleru pară -i cad” (istroromână ) – „Bate fierul până -i cald”, „Caplu fați, caplu tradi” (aromână), „Capu fați, capu trazi” (meglenoromână) – „Capul face, capul trage), „După gustu lu at nu-ț la mulere” (istroromână) – „După gustul altuia nu-ți lua muiere”.

Dacă dialectele limbii române sunt variante teritoriale, conservatoare, desprinse cu secole în urmă din limba română comună, graiurile sunt variante ale limbii de bază subordonate dialectului (se mai numesc și subdialecte) și sunt caracteristice unor regiuni mai mici.

Graiurile limbii române sunt: graiul muntenesc, oltenesc, bănățean, crișean, maramureșean, moldovenesc. Trebuie subliniat că, deși mulți vorbitori de limba română pomenesc și de un grai „ardelenesc”, în studiile lingvistice nu există o astfel de delimitare, în Transilvania de sud și sud-vest vorbindu-se graiul bănățean, în partea de vest a Transilvaniei, graiul crișean, iar în partea de nord, nord-vest, graiul maramureșean.

Diferențele între graiuri apar frecvent la nivel fonetic (în pronunția unor cuvinte), la nivel gramatical (sintactic și morfologic) și lexical (cuvinte diferite pentru a denumi aceeași realitate), adică ceea ce numim regionalisme fonetice, morfologice, sintactice, lexicale. De exemplu, „frunce”/frunte (Banat), „gioc”/joc, „șeapa”/ceapă (Moldova), „dește”/degete (Muntenia) sunt regionalisme fonetice. Harbuz, lubeniță, păpușoi, cucuruz, perje etc. sunt regionalisme lexicale. „O fost”, „o văzut” (Moldova, Maramureș), „am fostără” (Muntenia) sunt regionalisme morfologice, iar structuri precum „a mai pățit-o și alții” sunt regionalisme sintactice.

Graiul, ca noțiune lingvistică, nu este sinonim cu limbajul popular. Limbajul popular, care prezintă diverse abateri de la normele limbii literare și care este unul preponderent oral (ca și graiurile), se realizează în diferite forme regionale, în vorbirea rurală sau urbană, în registrul familiar sau argotic. Trăsăturile limbajului popular sunt comune, așadar, tuturor acestor varietăți ale limbii, pe care le numim graiuri.

Graiul cu cele mai puține particularități regionale este cel muntenesc, de aceea acesta a stat la baza limbii literare moderne, care s-a construit în timp, pe măsură ce au apărut gramaticile și alte cărți prin care s-au oferit norme lingvistice.

Un rol important în evoluția limbii literare l-a avut, de pildă, prima traducere integrală în limba română a Bibliei – Biblia de la București – din 1688, care s-a făcut în grai muntenesc, la vremea aceea neexistând o limbă română literară (normată).