Discriminarea excelenței şi sindromul macului înalt

Discriminarea excelenței este un concept care se referă la tendința de a penaliza, a marginaliza sau a subestima, fie din invidie, din cauza prejudecăților, fie pentru că performanțele lor creează disconfort altora, persoanele care excelează într-un domeniu anume. Aceasta poate apărea în diverse medii sociale, academice sau profesionale, unde diferențele de performanță, competență sau dedicare devin surse de tensiune.

Într-o epocă în care (cel puţin la nivel declarativ) discriminările de orice fel (la locul de muncă, pe criterii de clasă /poziţie socială, etnie, gen etc.) sunt combătute vehement şi într-o perioadă în care se clamează importanța profesionalismului, a competenței, cunoaşterii, creativităţii, inovaţiei etc., meritocraţia este în continuare ignorată, în favoarea mediocrităţii, a conformităţii excesive, uniformizării, obedienţei etc.

“Trăim într-o realitate în care, teoretic, se apreciază creativitatea, dar există o prăpastie uriașă între a aprecia ceva și a permite ca acel lucru să se aplice” se spune într-o carte semnată de doi experţi în domeniul comportamentului organizaţional, Mats Alvesson şi Andre Spicer, publicată cu câţiva ani în urmă – “Paradoxul prostiei”.

Discriminarea excelenței – manifestări în viața de zi cu zi

Discriminarea excelenţei se poate manifesta în cele mai diverse feluri, având ca scop subminarea, blocarea succesului unei persoane cu performanţe ridicate sau care are potenţialul de a excela, deoarece respectiva persoană este văzută ca o “ameninţare” la adresa unei stări de fapt aparent “mulţumitoare”, pentru toată lumea, în care nu ideile inovative, educaţia, abilităţile, progresul contează, ci “liniştea” previzibilă a rutinei – un context în care prevalează nu meritocraţia, ci mediocraţia.

Într-o mediocraţie, sublinia un remarcabil filosof contemporan, Alain Deneault, într-o carte referitoare la această tendinţă dominantă în epoca actuală (mediocraţia), în care excelența este deseori ignorată sau sufocată în favoarea intereselor de grup, a conformităţii, “trebuie să gândeşti mediocru, să-ţi doreşti mediocru, să acţionezi mediocru, evitând iniţiativele creative, să nu te abaţi de la căile “bătute” sau “trasate” de cei care, într-o ierarhie socială, profesională etc., îţi sunt “superiori”.

Discriminarea excelenţei – câteva exemple din viaţa cotidiană

În mediul profesional – angajații cu performanțe remarcabile pot fi considerați o amenințare de colegii sau superiorii lor și pot fi excluși din proiecte importante sau oportunități. Se poate răspândi ideea că aceștia „fac pe grozavii” sau că nu contribuie în mod egal în echipă, deși sunt cei mai productivi. În unele cazuri, superiorii subminează intenționat astfel de angajați, temându-se de competiție.

În relațiile sociale – persoanele care se evidențiază prin succes (în carieră, sport, artă etc.) pot fi criticate sau marginalizate de prieteni sau cunoștințe, dintr-o combinație de invidie și nesiguranță. Uneori, acestea sunt etichetate drept „arogante” sau „îngâmfate,” chiar dacă nu afișează astfel de atitudini.

În școală sau/ si mediul academic – elevii sau studenții care obțin constant rezultate foarte bune sunt deseori percepuți ca „tocilari” sau „favoriți ai profesorilor„, iar colegii pot încerca să-i izoleze sau să-i ridiculizeze. Uneori, colegii şi chiar profesorii nu le oferă oportunități suplimentare, pentru a nu crea inegalități, ignorând nevoile lor de dezvoltare. Se manifestă o presiune “să nu strălucească prea tare„, pentru a nu eclipsa pe alții.

În cultură și societate, în general – în anumite comunități sau culturi, discriminarea excelenței se produce pentru că succesul poate fi văzut ca o deviere de la „normal,” ceea ce duce la presiuni sociale pentru a se conforma mediocrității. Uneori, există o preferință pentru egalitate aparentă, ceea ce conduce la minimizarea sau ignorarea excelenței pentru a nu „răni” sentimentele celorlalți.

Discriminarea excelenţei – cauze posibile, frecvente

Invidia şi nesiguranţa – succesul altora poate declanșa sentimente de inadecvare, egoism, părere de rău, oricât de ciudate ar părea aceste reacţii din punctul de vedere al unui om “normal”. Iar cei care se simt inferiori reacționează defensiv, preferând să-l tragă în jos pe cel care excelează, decât să se autodepășească. Cei care ies din rând sunt considerați “aroganți” sau “nepotriviți” doar pentru că au standarde mai înalte sau aspirații mai mari.

Frica de schimbare – performanța poate amenința status quo-ul (starea de fapt existentă) și poate evidenția lipsurile altora. Psihologii au identificat şi definit şi o aşa numită “prejudecată de status quo”, o tendinţă subconştientă ca lucrurile să nu se schimbe (chiar şi atunci când acestea sunt dezavantajoase), o preferinţă neraţională pentru un mod existent de a face respectivele lucruri.

Egalitarismul greșit înțeles – dorința de a promova egalitatea poate ajunge să suprime diferențele naturale de talent și muncă. O societate care pune preț pe “toți suntem egali” poate ajunge să înăbușe recunoașterea valorii reale, confundând egalitatea de șanse cu egalitatea de rezultate.

Consecinţele negative ale discriminării excelenţei

Discriminarea excelenţei (“fobia de excelenţă”) are nenumărate efecte negative, nu numai la nivel individual (fapt evident pentru persoanele aflate într-o astfel de situaţie), dar şi colectiv. Iată câteva dintre acestea:

• Izolarea/ pierderea persoanelor valoroase, care pot alege să părăsească grupul sau comunitatea sau, în cazuri şi mai grave, descurajarea acestora în aşa măsură încât să-şi abandoneze aspiraţiile şi să-şi neglizeje potenţialul. Confruntarea prelungită cu experienţa discriminării poate genera, de asemenea, stres (chiar depresie şi anxietate), izolare, diminuarea stimei de sine.
• Conservarea unui mediu care descurajează inovația și performanța, implicit progresul general al societăţii.
• Ineficienţa economică, însemnând o alocare inadecvată a resurselor, forţă de muncă mai puţin productivă şi rezultate mediocre.
• Erodarea încrederii în instituţiile care ar trebui să încurajeze performanţa şi meritocraţia.

Discriminarea excelenței si Sindromul macului înalt

„Sindromul macului înalt” (“Tall Poppy Syndrome”) este o formulare metaforică, frecventă în culturile anglo-saxone, pentru a denumi acelaşi fenomen social și psihologic, al discriminării excelenţei, care înseamnă că indivizii care se remarcă prin succes, inteligență, carismă sau alte forme de excelență sunt criticați, ridiculizați, marginalizați sau “tăiați la dimensiune” pentru a nu ieși în evidență față de restul grupului.

Metafora este inspirată de imaginea unui câmp de maci – dacă um mac crește mai înalt decât ceilalți, este “tăiat” pentru a uniformiza peisajul. Așadar, cineva care se distinge prin calități deosebite este adesea „pedepsit” social pentru a nu-i face pe ceilalți să se simtă inferiori.

Există şi o legendă (sau, poate, un fapt real) care explică această metaforă. Într-o relatare a istoricului roman Titus Livius, se spune că Lucius Tarquinius Superbus (“Superbus” – cu sensul de “arogant”, “trufaş”, “mândru”), ultimul rege al Romei, a cărui domnie a fost caracterizată drept “tiranică”, ar fi primit o scrisoare de la fiul său, Sextus Tarquinius, care devenise atotputernic în Gabii (un oraş antic din Latium), în care îl întreba ce ar trebui să facă în continuare.

În loc de un răspuns verbal sau scris către mesager, Tarquinius Superbus s-ar fi dus în grădina sa şi, cu un băţ, ar fi retezat macii mai înalţi, care creşteau acolo. Întors în Gabii, mesagerul a povestit lui Sextus scena din grădină, acesta dându-şi seama că tatăl său îi spunea să-i omoare pe toţi cei puternici şi merituoşi din Gabii, ceea ce fiul a şi făcut.

Esența comună a celor două concepte – penalizarea performanței

Ambele concepte – discriminarea excelentei şi “sindromul macului înalt”- implică reacții negative față de cei care ies în evidență prin merite reale. Fie că este vorba de succes profesional, de performanțe academice sau de talente personale, societatea uneori sancționează excelența în loc să o celebreze.

În limbajul actual, metafora “macului înalt” este folosită frecvent, de exemplu, în Australia şi Noua Zeelendă, cu referire la faptul că (în spiritul “egalitarismului”), dacă cineva are succes, este un gest firesc să încerci să-l dobori (“mentalitate de crab”), aşa cum în Japonia există o metaforă cu sens similar – “Cuiul care iese cel mai mult în evidență este primul lovit de ciocan”.

Aşadar, sindromul macului înalt, implicit discriminarea excelenței, reflectă o rezistență culturală și psihologică față de performanță și individualitate și pot avea efecte negative majore – descurajarea meritului, plafonarea colectivă, pierderea talentelor.

Combaterea acestor tendințe presupune promovarea unei culturi a meritocrației și recunoașterii valorii reale, educație emoțională, pentru a învăța să admirăm, nu să invidiem, susținerea unei diversități de performanță, fără teama de comparație.

Până la urmă, este la latitudinea fiecăruia să cântărească lucrurile, să reflecteze asupra unor astfel de manifestări (extrem de dăunătoare calităţii vieţii şi binelui comun) şi să acţioneze în consecinţă, pentru modelarea unei societăţi în care excelenţa, succesul să primeze, să fie valorificate, nu criticate.