Dragobetele, numit în diversele regiuni ale ţării Bragobete, Bragovete, Rogobete, Vobritenia, “Năvalnicul”, “Logodnicul păsărilor” sau “Cap de primăvară”/ “Sânt Ion de primăvară”, este unul dintre acele simboluri care conferă individualitate mitologiei autohtone, cu rădăcini în timpuri imemoriale.

Se celebrează la data de 24 februarie (fără a fi o sărbătoare religioasă), deşi unii lingvişti pun acest nume în legătură cu “Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, eveniment religios consemnat în calendar la această dată şi care, în limba slavă (din care limba română a împrumutat multe cuvinte, mai ales prin intermediul cărţilor bisericeşti), se numeşte “Glavo-Obredenia” (din care ar fi derivat “Dragobetele”). Este însă o denumire târzie pentru un mit mult mai vechi.

Lazăr Șăineanu, filolog, lingvist şi folclorist, pune în relaţie numele “Dragobete” cu termenul slav ”drag” sau cu “dragu-bete” (variantă prezentă în graiul oltenesc), “bete” însemnând, în limbajul popular muntenesc, “mulţime”. Alţii îl asociază cu “dragu-biti” (“a fi drag”, în slava veche) sau chiar cu “trago-pede” (în limba dacă, “trago” însemnând “ţap”, iar “pede” – “picioare”), această din urmă explicaţie făcând trimitere la o zeitate dacică al cărei nume s-a pierdut în negura timpului, dar care era sărbătorită în această perioadă.

Deşi foarte vechi (mult mai vechi decât posibila influenţă slavă în privinţa numelui), acest mit şi simbol – Dragobetele – a fost redescoperit de români, mai ales de cei din mediul citadin (pentru că, în mediul rural, se mai păstrează încă diverse tradiţii legate de această zi) începând cu anii 1990, adus la lumină în contrapondere cu “Valentine’s Day”, oferindu-se o variantă care poartă amprenta spiritualităţii noastre pentru “Ziua îndrăgostiţilor”, în comparaţie cu “Ziua Sfântului Valentin” (sărbătoare catolică).

Dragobetele – eterogenitatea unui simbol

Dragobete
Dragobete

Derivând dintr-o serie de ritualuri precreştine, Dragobetele reuneşte semnificaţii simbolice multiple. Romulus Vulcănescu, etnolog, autor al unor lucrări de filosofia culturii, de mitologie, spune despre Dragobete, în volumul “Mitologia română”, că, în mentalitatea populară, apare ca “un tânăr voinic, frumos şi bun, care inspiră fetelor şi femeilor încredere şi dragoste curată”.

În credinţele poporului român, spune autorul, “fiecare soi de animale sălbatice şi domestice îşi avea perioada rutului de primăvară. Ziua de 3 martie a fost ţinută mult timp de poporul român drept sărbătoarea tradiţională a “capului de primăvară”. La această dată se credea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice, adică începe perioada rutului […] De la sărbătoarea simbolică a logodnei păsărilor cerului s-a extins tot simbolic şi la oameni, devenind astfel şi o sărbătoare a erotismului, a însurăţirii fetelor şi înfrăţirii băieţilor, a logodnelor. Făptura care personifică mitic logodna animalelor şi, prin extensiune, a fetelor şi băieţilor, este zânul Dragobete”.

În unele legende, la care face referire Mircea Vulcănescu, “Dragobetele (Iova) era fiul Babei Dochia„, iar petrecerile care începeau la sfârşitul lunii februarie (24 februarie) marcau începutul anului agricol, perioadă în care se dădea “bătălia” finală intre iarnă şi primăvară, întuneric şi lumină, şi se încheiau la începutul lunii martie, cu zilele Babei Dochia, personaj legendar care simbolizează “nerăbdarea” lumii pentru un nou început.

De altfel, având în vedere vechimea acestui personaj-simbol – Dragobetele (“Cap de primăvară”) – nu trebuie pierdut din vedere că, în acest răstimp, în cadrul civilizaţiei şi spiritualităţii dacice, în apropierea zilelor Babei Dochia, se celebra triumful luminii, al renaşterii naturii, al fertilităţii, al vieţii omului şi al iubirii, amintind de ceremoniile romane dedicate Soarelui neînvins (Sol Invictus), dar care se desfăşurau (la romani) în decembrie, în preajma solstiţiului de iarnă.

Tradiţii de Dragobete

“Cap de primăvară”
“Cap de primăvară”

În vremurile vechi, exista obiceiul ca, la 24 februarie, de Dragobete, femeile să arunce pe acoperişul caselor hrană pentru păsări – boabe de mei, grâu, orz, secară. Nu se sacrificau păsări de curte în această zi şi nici nu se vânau animale sălbatice, pentru a nu se tulbura “rostul împerecherilor”.

Tinerii şi tinerele, consemnează Romulus Vulcănescu, în “Mitologie română”, îmbrăcaţi de sărbătoare, se strângeau pe dealurile din prejma satului – fetele culegeau flori de primăvară, iar băieţii adunau vreascuri pentru aprinderea unor focuri, în jurul cărora glumeau pe seama simpatiilor şi antipatiilor dintre băieţii şi fetele din sat. În jurul prânzului, coborau în goană spre sat, băieţii alergând fetele, iar cele care erau “prinse” sau se lăsau prinse puteau fi sărutate, sărutul marcând un fel de logodnă pentru un an.

Citește și:  Lupul – simbol in mitologia romaneasca si universala

În ziua de Dragobete se făceau şi “însurăţirile” între fete (care deveneau “surate”) şi “înfrăţirile” între băieţi (care deveneau “fraţi de cruce”), prin “îndeplinirea unor rituri vechi, ce ţin de un substrat magic (zgârierea unei cruci solare pe braţ). Urma “juruinţa reciprocă de sinceritate şi întrajutorare până la moarte ” (Petru Caraman). Se crede că un astfel de obicei este foarte vechi, specific tracilor nord-dunăreni (dacii) şi ilirilor.

Se mai spune, de asemenea, că, în satul românesc arhaic, în ajunul zilei de Dragobete, fetele obişnuiau să strângă ultimele urme de zăpadă (zăpada zânelor), să o topească şi să păstreze apa pentru a se spăla cu ea de-a lungul anului, ca să fie frumoase sau să o folosească pentru descântece de dragoste.

Dragobetele – alte perspective lingvistice şi etnografice

Biruinta primaverii
Biruinta primaverii

Etnologul Ion Ghinoiu, în “Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997) descrie Dragobetele ca “zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”, un fel de corespondent al lui Cupidon (la romani) sau al lui Eros (la greci), o moştenire de pe vremea dacilor, fiu al Babei Dochia sau unul dintre ciobanii acesteia, pe nume Dragomir, care o însoţea în călătoriile prin munţi.

Intr-o legendă consemnată de folcloristul Simeon Florea Marian, în “Sărbătorile la români”, Dragobetele este descris ca “o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească”, “un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”.

Elementele comune ale diverselor legende din spaţiul românesc se referă, aşadar, la Dragobete, ca la un protector al iubirii, al tinerilor îndrăgostiţi, dar şi al păsărilor (“Logodnicul păsărilor”), pentru că, în această perioadă a anului, natura începe să se trezească la viață, iar oamenii se bucură de începutul unei noi perioade pline de încredere, speranţa și vitalitate.

Dragobetele, “Năvalnicul”

Dragobetele, Năvalnicul
Dragobetele, Năvalnicul

Una dintre multele legende despre Dragobete spune că numele “Năvalnicul” vine de la faptul că Maica Domnului l-a transformat pe tânărul (năluca, “zânul”) de care se îndrăgosteau fetele într-o plantă numită “Năvalnic” (“Limba cerbului”, care se găseşte verde şi iarna sub zăpadă), plantă de leac şi pentru ritualurile/ descântecele de dragoste.

“Năvalnic”, potrivit legendei, era numele unui tânăr frumos, impetuos (trăsătură la care face trimitere numele – aprig, furtunos, straşnic), de care fetele se îndrăgosteau, pierzându-şi firea, asemănător “Zburătorului”, ființă fantastică, despre care se spunea în folclor că provoacă primii fiori ai iubirii – “Când se întâmpla ca Năvalnic, flăcăul, să intre undeva, în vreun sat, toate cărările se încurcau pentru fetele frumoase şi toată partea femeiască umbla buimacă şi nu-şi mai putea ţine firea”.

Când Maica Domnului s-a rătăcit într-o pădure, a întâlnit o bătrână care culegea buruieni de leac, să-i facă “de urât” tânărului care tulbură sufletele şi inimile femeilor. Auzind acestea, tânărul, ascuns în desişul pădurii, a sărit să le omoare – pe bătrână şi pe Maica Domnului. Cunoscându-l însă, bătrâna l-a blestemat să rămână “buruiană de dragoste”, ceea ce, cu ajutorul Maicii Domnului, s-a şi întâmplat, iar tradiţia mai spune că, de atunci, nu numai primăvara, dar şi de Sfânta Maria Mare, fetele şi flăcăii merg la cules de “năvalnic”.

O astfel de bogăţie de simboluri şi de ritualuri care au ajuns până la noi din timpurile cele mai vechi ale civilizaţiei autohtone arată cât de încărcată de semnificaţii este această sărbătoare a iubirii din spaţiul românesc, celebrând, de mii de ani, un sentiment care cuprinde întreaga fire şi care ar trebui, probabil, să ne facă să rezonăm mai mult decât în faţa unor sărbători de împrumut, comerciale, de care ne putem bucura, dar fără a le uita pe cele care ne conferă identitate.

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.