Echinocţiul de toamnă, “poartă” intre anotimpuri, este un fenomen astronomic care are loc, de obicei, la data de 22, 23 sau 24 septembrie, în emisfera nordică. Echinocţiul de toamnă 2025 se va produce luni, 22 septembrie, la ora 21:19, ora României. Marchează începutul toamnei astronomice în emisfera nordică și începutul primăverii în emisfera sudică. În această perioadă, ziua şi noaptea sunt aproximativ egale, în orice loc de pe Terra, după care durata zilei va scădea continuu, până la 21 decembrie, când se va produce solstiţiul de iarnă.
Echinocţiul de toamnă – cum se produce acest fenomen astral?
Echinocţiul are loc atunci când Soarele, în mişcarea sa aparentă (din perspectiva privitorului de pe Terra) pe bolta cerului, traversează ecuatorul ceresc, trecând din emisfera nordică a boltei cerești în cea sudică. În această zi, Soarele (care se va afla deasupra ecuatorului) răsare exact la est și apune exact la vest, fenomen rar întâlnit pe parcursul anului. Punctul în care traiectoria Soarelui, în mişcarea pe bolta cerească (ecliptica) se intersectează cu ecuatorul ceresc se numeşte “punct autumnal” sau “punct echinocţial”.
Acest fenomen astral se produce de două ori pe an – la echinocţiul de primăvară (în jurul datei de 21 martie) când Soarele trece din emisfera cerească de sud, în cea nordică, şi la echinocţiul de toamnă, când Soarele parcurge drumul în sens invers.
Pentru că Pământul are nevoie de aproximativ 365 zile şi 6 ore pentru mişcarea sa de revoluţie (parcurgerea orbitei eliptice în jurul Soarelui), acest fapt înseamnă că echinocțiul din septembrie se va produce cu șase ore mai târziu decât în anul precedent (anii bisecți resetând data).
După echinocțiul de toamnă, Soarele apare mai jos pe cer, ceea ce duce la umbre mai lungi și la o lumină mai difuză. Fenomenul influențează și migrația păsărilor, multe specii ghidându-se după poziția Soarelui și lungimea zilei ca semnal pentru plecare spre ţările calde, la mii de kilometri, parcurgând drumul invers în primăvară.
“Echinocţiu” sau “echinox”?
Originea cuvântului “echinocţiu” se află în latinescul “aequinoctium” (“aequus” – “egal” şi “nox” – “noapte”). Deşi, în limba română, se foloseşte uneori şi varianta “echinox” (după franţuzescul “echinoxe”), aceasta este o formă nerecomandată, învechită, prezentă sporadic în unele texte literare şi a cărei popularitate, la un moment dat, s-a datorat, probabil, şi titlului cunoscutei reviste culturale (a studenţilor), “Echinox”, apărută la Cluj, în 1968 şi care continuă să apară şi astăzi.
Echinocţiul de toamnă – de când datează primele observaţii asupra acestui fenomen astronomic?
Deşi nu se poate spune cu exactitate când şi cine a identificat şi explicat, pentru prima dată, acest fenomen astronomic – echinocţiul – există dovezi că, încă din antichitate, oamenii au observat cu mare atenţie spectacolul cerului, pe care-l interpretau ca manifestare a puterii divine şi au început să sesizeze şi fenomene astronomice repetitive, despre care au înţeles că au legătură cu succesiunea anotimpurilor, În felul acesta au început să fie întocmite calendare, să fie planificate muncile agricole şi să fie instituite sărbători în cinstea acestor momente de peste an.
Civilizaţiile antice au construit nenumărate monumente, pentru a observa şi celebra echinocţiile – de exemplu, complexul neolitic de la Stonehenge, din Marea Britanie, a cărui construcţie a început în jurul anului 3000 i.Hr., este conceput în funcţie de succesiunea solstiţiilor şi a echinocţiilor şi pentru a prezice eclipsele de Soare şi de Lună. Şi astăzi, turişti din lumea întreagă se adună la Stonehenge, la momentul echinocţiilor şi al solstiţiilor, pentru a celebra tainele universului, ale lumii, pentru a spune poveşti la schimbarea anotimpurilor.
Misteriosul “mecanism de la Antikythera”, un fel de “ceas astronomic”, descoperit în 1901, în apropiere de insula grecească cu acest nume, vechi de peste 2000 de ani, cu cadrane inscripţionate cu semne astronomice, ale cărui taine nu au fost descifrate nici până astăzi, a fost conceput astfel încât să indice cu precizie, “lunaţiile” (perioadele care separă două Luni noi), eclipsele de Soare şi de Lună, solstiţiile, echinocţiile.
Mituri, semnificaţii şi tradiţii
În mitologia greacă, echinocțiul de toamnă este asociat adesea cu mitul Persefonei, fiica zeiței Demeter şi a lui Zeus, răpită de Hades și dusă în lumea subpământeană, stăpânind “lumea umbrelor” până în primăvară. Când pleca, natura intra în repaus (toamna și iarna), iar când revenea, pământul renăştea (primăvara și vara). Echinocțiul de toamnă simbolizează, asadar, în mitologia greacă, momentul în care Persefona coboară în Infern.
În tradiţiile mayașe, poziția soarelui era observată pe treptele templului (piramidei) din Chichén Itzá, dedicat zeului Kukulkán (Zeul şarpe cu pene), Creatorul Lumii (corespondent al zeului Quetzalcóatl, la azteci). Templul era astfel construit încât, la echinocţii, umbrele să creeze imaginea unui șarpe cu pene, care se târăște pe scări.
În tradițiile celtice și neopăgâne, această zi era celebrată ca “Mabon”, sărbătoare a recoltelor și a echilibrului. Se considera că este o vreme (cea din preajma solstiţiului de toamnă) de mulțumire pentru roadele pământului și de pregătire pentru întunericul iernii. Mitul lui Mabon, “fiul luminos” al zeiței Modron (“fiul divin al unei mame divine”), simboliza renașterea și ciclurile naturii.
Sărbătoarea “Mabon” nu a dispărut, este celebrată şi astăzi (în Tara Galilor, Statele Unite etc.), simbolurile “moderne” fiind fructele, dovlecii, seminţele şi coşurile pline cu recolte.
În regiunile scandinave, ceremoniile dedicate echinocţiului de toamnă erau asociate cu zeul Balder, o divinitate a luminii, păcii şi bucuriei, care, la un moment dat, a fost ucis şi trimis în lumea cealaltă, fapte mitice simbolizând fragilitatea vieţii.
Echinocţiul in mitologiile orientale
În mitologia egipteană, echilibrul dintre zi și noapte era asociat cu zeița Ma’at, care simboliza ordinea cosmică. Se credea că, la echinocțiul de toamnă (şi primăvara), balanța cosmică se afla într-un moment de echilibru absolut şi se organizau ceremonii pentru a lauda şi păstra armonia universului. Templele și monumentele erau aliniate cu poziția Soarelui.
În Japonia, echinocțiul de toamnă (Shūbun no Hi) este legat de ideea de echilibru spiritual și de vizitarea mormintelor strămoșilor. Există credința că, în aceste zile, granița dintre lumea celor vii și cea a morților devine mai “subțire”, asemănător (parțial) cu sărbătoarea “Halloween” din Occident.
Echinocţiul de toamnă şi Festivaluri ale recoltelor
Din timpurile vechi şi până în prezent, echinocţiul de toamnă se leagă de diverse festivaluri ale recoltelor, prin care oamenii îşi arată recunoştinţa pentru bogăţia roadelor de peste an – “Harvest Festival”, în Marea Britanie (când se duc fructe şi legume în biserici, pentru cei nevoiaşi), “Erntedankfest”, în Germania (când au loc procesiuni religioase şi mese festive), “Festivalul lunii”, în China şi în alte ţări asiatice (simbolizând prosperitatea şi reunirea familiei), “Chuseok”, în Coreea de Sud (când se pregătesc ofrande pentru spiritele celor trecuţi la cele veşnice) etc.
La noi, la români, ca şi în alte părţi, echinocţiul de toamnă marchează sfârşitul muncilor agricole – este timpul în care se adunâ merele, strugurii, gutuile, nucile, se prepară mustul, se pregătesc gospodăriile pentru iarnă.
Echinocţiul de toamnă – echilibru, recunoştinţă şi introspecţie…
În multe culturi, echinocțiul de toamnă a fost (şi este) considerat un moment de recunoștință (pentru recolte), de echilibru între lumină și întuneric, de introspecţie, pentru că este începutul unei perioade mai “aşezate”, mai calme (după frenezia verii), mai contemplative, când omul îşi strânge energiile în matcă, bucurându-se de spectacolul autumnal, de bogăţia roadelor pământului şi de sine însuşi.
Ne putem lua acest reper – echinocţiul de toamnă – pentru a (re)descoperi bucuriile simple şi pentru a admira frumuseţile care ni se oferă cu atâta generozitate – culorile pământului, ale cerului, ale frunzelor, ale fructelor coapte, lumina care dobândeşte o strălucire aparte, toate învăluite într-un farmec melancolic, ca o poveste spusă încet, la ceas de seară.
