Ecpatia vs. empatia – cum avem grijă de echilibrul nostru emoţional?

Ecpatia este un concept relativ nou în psihologie şi în filosofia emoţiilor, complementar empatiei, un instrument subtil şi extrem de valoros pentru echilibrul emoțional, în contextul relaţiilor cu ceilalţi sau în situaţii tensionate.

Psihologul american Daniel Goleman, de două ori nominalizat la Premiul Pulitzer, sublinia constant, în lucrările sale, importanta inteligenţei emoţionale, care presupune, printre altele, abilitatea de a recunoaşte emoţiile proprii, capacitatea de autoreglare a stărilor emoţionale, empatia şi, evident, ecpatia (chiar dacă nu a folosit acest termen).

Empatia (din grecescul “en” (“în interior”) și “pathos” (“suferință” sau “simțire”), concept esenţial în studiul “teoriei minții” (ToM), înseamnă, la modul cel mai general, recunoaşterea stărilor emotionale ale celorlalţi şi, mai ales, reacţia de răspuns – capacitatea de a le împărtăşi ca şi cum ar fi unele personale, indiferent că este vorba de tristeţe, suferinţa, bucurie, frica, furie etc. Altfel spus, empatia reprezintă capacitatea de “a te pune în locul celuilalt” şi nu trebuie confundată cu simpatia, altruismul, compasiunea care presupun, de asemenea, împărtăşirea unor emoţii similare, dar fără a implica neapărat o înţelegere profundă a celuilalt.

Avându-se în vedere prezenta frecvenţa, în limbajul cotidian, dar şi în discursurile sociale, culturale, familiale, a termenului “empatie”, mulţi spun că aceasta are potenţialul de a deveni o valoare definitorie a secolului al XXI-lea. Dar ecpatia?

Ce este ecpatia? Ecpatia versus empatia

Dacă empatia este capacitatea de a te pune în locul celuilalt, de a-i percepe și înțelege emoțiile şi de a le resimți, ecpatia este procesul conștient de a filtra sau respinge emoțiile celorlalți, pentru a nu fi copleșit de ele. Aşa cum empatia nu este sinonimă cu altruismul, compasiunea (este mai mult de atât), aşa ecpatia nu trebuie confundată cu egoismul sau cu indiferenţa.

Cuvântul “ecpatie” provine tot din limba greacă – din “ek” (“în afară”) și “pathos” (“afect”, “emoție”) însemnând literal “a scoate afară emoția” sau “a exclude afectul”.

Ecpatia nu este opusul empatiei, ci un termen complementar, denumind o reacţie “sănătoasa”, o “manevră” care ne poate proteja de o “avalanşă” emoţională, care ne-ar putea copleşi/ bloca în anumite împrejurări. Empatia te ajută să înțelegi și să te conectezi emoțional, ecpatia te ajută să menții limitele interioare, să nu te identifici excesiv cu suferința sau emoțiile celuilalt. Cu alte cuvinte, empatia spune “simt cu tine”, ecpatia, “simt că tu simți, dar rămân centrat asupra mea”.

Când gradul de implicare al unei persoane empatice fata de cineva nu este cel corect – spun psihologii – exista riscul de a reacţiona exagerat, “uitând” de noi înşine, devenind, la rândul nostru, un fel de “victime”.

Aşadar, intensitatea/ nivelul potrivit al emoţiilor ar trebui să se situeze intre empatie şi ecpatie – un proces voluntar, controlat, care ne permite să eliminăm “supradozele” de emoţii, să nu ne pierdem controlul, mai ales când este vorba de persoane care au nevoie de ajutor, astfel încât să nu fie posibilămanipularea mentală, blocajele, epuizarea sau chiar isteria în masă (când este posibil un astfel de risc). Ecpatia este, într-un fel, o formă “matura”, raţională, de empatie.

Un exemplu concret de echilibru între empatie şi ecpatie

Un exemplu clasic de ecpatie este cel al unui psiholog, medic său asistent social, care trebuie să fie empatic — să înțeleagă suferința pacientului — dar și ecpatic — să nu preia acea suferință în propria viață emoțională. Fără ecpatie, empatia excesivă poate duce la burnout sau epuizare emoțională.

Prin urmare, empatia înseamnă a te conecta şi a simţi cu celălalt, funcţia psihologică fiind cea de deschidere emoţională, iar ecpatia, a filtra şi a menţine graniţele, pentru propria protecţie emoţională (“Recunosc emoția ta, dar aleg conștient să nu o interiorizez”).

Pentru situaţiile în care cineva intra în contact cu cineva care suferă sau e foarte încărcat emoțional, psihologii recomanda crearea unui “spaţiu interior de observare”:

• Respiră adânc și adu-ți atenția în corp (în zona pieptului său abdomenului).
• Observă-ți reacția emoțională: ce simți? presiune, tensiune, tristețe, agitație?
• Numeşte emoția celuilalt, nu a ta: “Aceasta este furia / durerea / teama lui, nu a mea!”.
• Vizualizează o graniță blândă — un fel de lumină sau spațiu între tine și celălalt — care permite empatia, dar filtrează preluarea emoției.
• Răspunde cu prezență, nu cu „absorbție” – în loc să iei asupra ta durerea celuilalt, folosește ecpatia pentru a rămâne ancorat și util. Nu trebuie să simți la fel ca celălalt ca să îl ajuți — e suficient să fii conștient, disponibil și calm. Astfel, energia ta rămâne stabilă, iar empatia ta devine mai clară și mai eficientă.

Relația dintre ecpatie, compasiune și detașare

Relația dintre ecpatie, compasiune și detașare este una subtilă, pentru că toate trei țin de modul în care ne raportăm la emoțiile altora, dar fiecare dintr-un unghi diferit.

Compasiunea (latinescul “cum” +”pati” – “a suferi împreună”) este capacitatea de a percepe suferința altuia și dorința sinceră de a o alina. Este emoția caldă, blândă, care te face să vrei să ajuți. Dar fără limite, compasiunea poate deveni hiperempatie — te identifici prea mult cu durerea altuia și te epuizezi.

Ecpatia este filtrul conștient – procesul psihologic de a recunoaște emoția altuia fără a o absorbi. Fără ecpație, compasiunea se transformă în suferință. Prin ecpatie, compasiunea devine clară, eficientă și sustenabilă. Ecpatia nu este “rece”, ci clară. Este acel moment în care spui în interioritatea ta: “Îți simt durerea, dar o las acolo unde îi este locul, la tine. Eu te pot sprijini în liniște”.

Detaşarea – desprinderea de o situaţie – este spaţiul lucidităţii. Detașarea (psihologică sau spirituală) nu înseamnă indiferență, ci libertatea de a nu te confunda cu ceea ce percepi. Este atitudinea de observator conștient. În combinație cu sentimentul de compasiune, detașarea produce o stare de prezență blândă, care ajută fără a se pierde în emoțiile celuilalt.

Aşadar, ecpatia este puntea dintre compasiune și detașare. Metaforic vorbind, dacă ne-am imagina pe malul unui râu, compasiunea este “apa” (curge spre celălalt, hrănind), detașarea este “malul stabil” (oferă sprijin și limită), iar ecpatia este “forma malului” care ghidează apa – o lasă să curgă, dar nu o lasă să te inunde.

Sindromul salvatorului sau “Complexul Mesia”

“Sindromul salvatorului” sau “Complexul Mesia” este o tendință compulsivă de a-i ajuta pe ceilalți, de a interveni în viaţa lor, chiar și atunci când ajutorul nu este cerut, nu este benefic sau te epuizează. Persoana cu sindromul salvatorului se poate recunoaşte prin mai multe aspecte:

• simte responsabilitate exagerată pentru suferința altora;
• are dificultăți în a spune „nu”;
• confundă sprijinul autentic cu preluarea problemelor celuilalt;
• în relaţii, încearcă adesea să obţină aprecierea prin diverse servicii şi favoruri;
• își definește valoarea prin capacitatea de „a fi de ajutor” şi manifestă, uneori, din această cauză, o atitudine de superioritate.

“Sindromul salvatorului” trădează, de fapt, un mecanism inconștient de evitare a propriei suferințe – “Dacă îl salvez pe celălalt, poate nu voi mai simți golul meu”.

Persoanele foarte empatice sunt predispuse la sindromul salvatorului, pentru că percep intens emoțiile altora, se simt vinovate sau neliniștite când văd suferință, cred că, dacă pot simți durerea altuia, trebuie să o şi rezolve. Empatia fără limite devine, în limbajul psihologilor, “absorbție emoțională” – o formă de dizolvare a propriei identități în nevoile celorlalți. În timp, duce la epuizare, resentiment sau chiar dependență relațională (persona cu “sindromul salvatorului” are nevoie ca altul să sufere ca să aibă şi ea un rol).

Ecpatia – o empatie matură, lucidă

În acest context poate (este necesar) să intervină ecpatia ca mecanism de “igienă” emoțională. Ecpatia te ajută să spui: “Simt ce trăiești, dar nu preiau ce este al tău”, “Pot fi martor la durerea ta fără să mă pierd în ea”. Cu alte cuvinte, ecpatia transformă empatia în claritate — o empatie matură, lucidă, eficientă. Astfel, poți ajuta fără să te confunzi, și oferi suport real, nu control sau salvare.

Empatia deschide inima, ecpatia protejează granițele, iar vindecarea sindromului salvatorului apare când le echilibrezi pe amândouă. Ajutorul trebuie să vină din plenitudine, nu din gol – oferă dintr-o interioritate stabilă, nu din nevoia de a te simți util.

Aşadar, a cunoaşte şi a înţelege conceptul de “ecpatie”, parte a inteligenţei emoţionale (care este într-o continuă dinamică, în funcţie de experienţele şi de implicarea noastră, prin conştientizare), ne poate ajuta să menţinem fragilul echilibru dintre sentiment, gândire, spirit, dintre noi şi lumea care, în fiecare zi, ne provoacă în atât de multe feluri.