Efectul Michelangelo – aparenţele sau aşteptările sunt înşelătoare?

Efectul Michelangelo, în psihologie, este un concept care vizează felul în care se construiesc relaţiile interpersonale (între cunoştinţe, prieteni, îndrăgostiţi etc.) şi oferă, indirect, un răspuns la întrebarea dacă aparenţele sau aşteptările noastre sunt înşelătoare, în diverse situaţii de viaţă, şi cum ar trebui să procedăm pentru a nu fi dezamăgiţi, pentru a nu deveni captivi într-o eternă căutare a unei fericiri iluzorii.

Denumirea conceptului – Efectul Michelangelo – definit, pentru prima dată, de psihologul american Stephen Michael Drigotas, este inspirată din analogia cu modul în care celebrul artist al Renaşterii, Michelangelo, sculpta blocuri de marmură pentru a dezvălui forma ideală ascunsă în interior. În mod similar, într-o relație, fiecare partener contribuie la „sculptarea” celuilalt, ajutându-l să-și manifeste potenţialul, să-şi contureze și să-și îmbunătățească trăsăturile pozitive și să devină versiunea sa cea mai bună.

Fiecăruia i s-a întâmplat, probabil, să aibă mari aşteptări din partea unei persoane, în care a proiectat speranţe, visuri, dorinţe, iar realitatea să demonstreze contrariul, ceea ce arată că, de multe ori, nu aparenţele sunt înşelătoare, ci aşteptările noastre.

Pe de altă parte, în general, se spune că a avea mari aşteptări în viaţă este un lucru benefic, necesar, care sporeşte motivaţia şi multe persoane plasează nivelul aşteptărilor mult deasupra realităţii, aceasta fiind una dintre principalele cauze pentru care sunt atâţia oameni veşnic dezamăgiţi de către cei din jur.

Efectul Michelangelo şi relaţiile de cuplu

Imaginea de sine este influenţată, în mare măsură, de părerea celorlalţi despre noi – părinţi, prieteni, profesori, colegi etc. Suntem, într-o măsură semnificativă, ceea ce alții așteaptă de la noi (rezultatul unui fel de manipulare emoţională neconştientizată), dar când ceilalţi nu acționează așa cum ne-am dori, suntem dezamăgiţi.

Fără să ne dăm seama, se produce adesea un fel de intrare prin “efracţie” în intimitatea cuiva, pentru a provoca un anume comportament, pentru a sădi o opinie, mizând pe emoţie (speranţe, temeri), chiar pe distorsiuni sistematice în procesarea informațiilor, simplificări retorice, erori etc.

Efectul Michelangelo, spun psihologii, este totuşi opusul fenomenului Blueberry, care spune că sunt situaţii în care indivizii interdependenți scot la iveală ce este mai rău în celălalt. Efectul Michelangelo are la bază ideea că, atunci când un partener îl percepe pe celălalt partener în termeni de atribute ideale și acționează în moduri care să sprijine acele atribute, acest lucru poate duce la o îmbunătățire a dezvoltării personale și a satisfacției relaționale. Astfel, partenerii care se sprijină și se încurajează reciproc să-și realizeze obiectivele și valorile personale pot avea o relație satisfăcătoare și mai durabilă şi un parcurs al dezvoltării personale mai bun.

De altfel, Efectul Michelangelo se foloseşte încă din anii 1990 în terapiile de cuplu, pentru îmbunătăţirea relaţiilor şi rezolvarea conflictelor interpersonale şi vine în completarea conceptului “sinele-oglindă”, definit de sociologul american Charles Horton Cooley, ca “reflectarea modului în care credem că ne arătăm celorlalți” sau, cu alte cuvinte, este felul în care cineva îşi va schimba comportamentul în funcție de ceea ce simte că ceilalți gândesc despre el/ ea, chiar dacă nu este neapărat adevărat.

Efectul Michelangelo şi capcana aşteptărilor

Efectul Michelangelo, raportat la orice fel de relaţie (de cuplu, de prietenie etc.) ar putea fi, în funcţie de împrejurări, o sabie cu două tăişuri. O zicere frecvent folosită spune că “ce este mai bun urmează să vină”, o abordare care ne creează iluzii şi speranţe, sperând mereu în alte şi alte oportunităţi. O astfel de atitudine trebuie tratată însă cu prudenţă, pentru că a ne gândi că oricând poate exista ceva mai bun ne poate cufunda într-o căutare eternă și inutilă, într-o așteptare nesfârșită a ceva iluzoriu şi intangibil.

Pe de altă parte, o celebră zicere englezească, “Less is more” (“Mai puţin este mai mult”), deşi pare un nonsens, sugerează că sunt mai de apreciat lucrurile de calitate, chiar dacă mai puţine, decât cele de proastă calitate, în cantităţi mari. Sau, după cum spune o zicere românească, “Decât mult şi prost, mai bine puţin şi bine”. În plan existenţial, poate fi un îndemn la o simplitate voluntară, asumată, care să “uşureze” viaţa de tot ce este inutil.

Când Michelangelo, în faţa unui bloc de marmură sau piatră a “văzut” deja în acesta o ființă adormită, pe care trebuia să o “trezească”, magia era acolo, latentă, ascunsă, aşteptând să fie descoperită pas cu pas, cu răbdare, originalitate, geniu artistic. Emblematică este, de asemenea, ca metaforă, celebra scenă de pe tavanul Capelei Sixtine, “Crearea lui Adam”, cu Dumnezeu întinzând braţul drept pentru a atinge degetul lui Adam, primul om, pentru a-i transmite “scânteia vieţii”.

Dincolo de aparenţe şi iluzii…

Mutatis mutandis, Efectul Michelangelo spune că așteptările sunt întotdeauna bune, dacă sunt realiste și acționează ca factori motivaționali, că cele mai bune relații sunt cele la care se lucrează cu tenacitate, zi de zi, pentru că așa se naște trăinicia şi unicitatea unei legături. Trebuie reţinută astfel importanța sprijinului reciproc și a influenței pozitive în relații, interacțiunile și percepțiile dintre parteneri putând contribui la dezvoltarea personală și la bunăstarea celor implicaţi.

Numai dincolo de aparențe și așteptări neverosimile poate fi găsită frumusețea fiecărei persoane, care merită să fie descoperită cu răbdare și angajament ferm, de-a lungul timpului, fără a deveni prizonieri într-o pânză de păianjen ţesută din ambiţii, absesii şi ţeluri de neatins.