Efectul Seneca – de ce declinul este rapid, iar creşterea lentă?

Efectul Seneca sau “Colapsul Seneca” este un model matematic, propus de cercetătorul, academicianul si comunicatorul ştiinţific italian Ugo Bardi, în cartea sa, intitulată “Efectul Seneca: De ce creşterea este lentă, dar colapsul rapid?” (2018), pentru a descrie situaţiile în care declinul unui sistem este mult mai rapid decât rata anterioară de creştere.

Ugo Bardi a ales un astfel de titlu pentru cartea sa şi pentru modelul matematic pe care îl propune, inspirat fiind de filosoful latin Seneca (secolul I i.Hr.), adept al stoicismului, care, în “Scrisori către Lucilius”, o carte fundamentală pentru condiţia umană si pentru gândirea filosofică a antichitătii, spunea printre altele: “Orice structură se dezvoltă într-o perioadă îndelungată, cu preţul unei mari osteneli şi prin marea bunătate a zeilor, dar se poate destrăma într-o singură zi. De fapt, “o zi” înseamnă chiar prea mult pentru dezastrul care poate veni mult mai repede – o oră, o clipă sunt suficiente pentru răsturnarea imperiilor. Ar fi o oarecare mângâiere pentru slăbiciunea sinelui şi a faptelor noastre dacă lucrurile ar pieri la fel de încet precum au luat fiinţă. Dar aşa cum ne arată realitatea, norocul este în creştere lentă, iar calea spre ruină rapidă”.

Aceste consideraţii ale lui Seneca rezumă trăsăturile fenomenului pe care, astăzi, îl numim “colaps” şi care se produce, de regulă, brusc, neaşteptat, precum prăbusirea unui castel din cărţi de joc. Cartea lui Ugo Bardi este un demers ambiţios, în sensul explicării colapsului ca un fenomen colectiv, care are loc în “sisteme complexe”, din lumea reală, cu accent pe dinamica acestora şi pe conceptul de “feedback”.

Obiectivul cărţii este de a pune în evidenţă un principiu pe care filosofii antici l-au înţeles cu atât de mult timp în urmă şi pe care ştiinţa sistemelor moderne l-a redescoperit astăzi.

Efectul Seneca – câteva repere

Înţelegerea Efectului Seneca ar putea să ne dea o idee despre viitorul civilizaţiei în care trăim şi, poate, să ne facă să acţionăm/ reacţionăm astfel încât efectele nocive să fie cât mai limitate.

Ugo Bardi aplică şi prezintă modelul său matematic de creştere şi declin – Efectul Seneca – bazându-se pe un volum imens de informaţii istorice, în legătură cu ascensiunea şi prăbuşirea unor mari civilizaţii, precum Imperiul Maya, care a cunoscut o perioadă de extraordinară înflorire între anii 300 – 900 d.Hr., după care a intrat într-un brusc şi misterios declin, căderea Imperiului Roman de Apus, a Dinastiei Han, care a condus China mulţi ani, până la crizele economice, financiare, ale lumii moderne, perioade de foamete, colapsul Uniunii Sovietice, dispariţia bruscă a unor super-puteri globale în decurs de numai câteva luni etc.

Sunt analizate matematic şi penuria globală de combustibili fosili, precum şi declinul rapid al unor afaceri în epoca actuală.

Din perspectiva lui Ugo Bardi, nu se poate spune, cu certitudine, dacă un “colaps” este “bun” sau “rău”, dar sigur este un fenomen variat şi omniprezent, cu cauze multiple şi rezultate diverse. Prăbuşirea unui sistem poate, uneori, să deschidă calea către structuri noi, mai bine adaptate realităţii.

Într-o altă carte, publicată în 2019, la un an după “Efectul Seneca”, intitulată “Înainte de prăbușire: un ghid pentru cealaltă parte a creșterii”, cercetătorul italian descrie un “Rebound Seneca”, explicând că, adesea, sistemele noi, care le înlocuiesc pe cele prăbuşite, se pot dezvolta într-un ritm mai rapid decât ratele de creștere precedente, deoarece prăbușirea a eliminat multe impedimente sau constrângeri din sistemul anterior.

Clubul de la Roma şi “Limitele creşterii”

Efectul Seneca devine extrem de relevant dacă îl punem în relaţie cu “Limitele creşterii”, un controversat raport din 1972, al Clubului de la Roma.

Clubul de la Roma, fondat în 1968, este o organizaţie formată din oameni de știință, economiști, oameni de afaceri, șefi de stat și foști șefi de stat, înalți funcționari publici, de pe șase continente locuite permanent.

Scopul declarat al Clubului de la Roma, organizaţie care funcţionează şi astăzi, este acela de a atrage atenţia asupra aspectelor fundamentale legate de viitorul planetei, de globalizare, mediu, populaţie, hrană, educaţie etc. sau, cum declara fondatorul clubului, economistul şi industriaşul italian Aurelio Peccei, “de a se răzvrăti împotriva ignoranței sinucigașe a omenirii cu privire la adevărata ei condiție”.

În anii 1970, membrii Clubului de la Roma au hotărât ca un grup de circa 100 de cercetători din diferite domenii, apolitici, unii laureaţi ai Premiului Nobel, de la Massachusetts Institute of Technology (MIT), SUA, să întocmească un proiect esențial pentru viitoarea activitate a organizaţiei.

Raportul “Limitele creşterii”, din 1972, tradus în peste 30 de limbi, s-a vândut în milioane de exemplare, provocând stupoare prin previziunile sale, mai ales aceea că lumea se îndreaptă spre colaps, din cauza creşterii necontrolate a populaţiei, a expansiunii industriale, a diminuării resurselor naturale.

Ulterior, mulţi au încercat să demonstreze că datele raportului nu erau corecte, dar nimeni nu a găsit erori semnificative în baza de calcul folosită (World3 – o simulare pe computer a interacţiunilor dintre populaţie, producţia de alimente, creşterea industrială şi limitele ecosistemelor Terrei) şi în ipotezele de la care s-a pornit.

Efectul Seneca şi colapsul societăţilor

Modelul matematic folosit de Ugo Bardi, pentru a defini Efectul Seneca, este similar cu Modelul World3, pe care s-a bazat raportul Clubului de la Roma şi, în mare parte, a confirmat previziunile din 1972.

În ultima sută de ani, de exemplu, viaţa societăţilor a fost dominată de creştere – a populaţiei, a producţiei, a veniturilor etc. S-a perpetuat şi convingerea că economia de piaţă va statua o ordine, o coerenţă firească, în sensul că dezvoltarea pe toate planurile nu poate produce decât progres ştiinţific, tehnologic, locuri de muncă, bunăstare etc., iar dacă, într-o astfel de lume, vor interveni dezechilibre, totul se va rezolva de la sine.

Devenise un loc comun, până nu demult, competiţia pentru depăşirea limitelor pe toate planurile, încât, în mod firesc, se ridica întrebarea unde va ajunge omenirea cu un astfel de ritm. Şi, într-un timp foarte scurt, în ultimii doi – trei ani, după o pandemie ce părea de neconceput, procesul acumulării crizelor la nivelul societăţilor pare de nestăvilit, liderii lumii par a lua decizii incoerente, în pofida eforturilor de a crea impresia că sunt stăpâni pe situaţie, conflictele escaladează, oamenii sunt debusolaţi, sărăciţi, ameninţaţi din toate părţile.

Declin rapid – proces natural sau acţiune voluntară?

În realitate, susţine Ugo Bardi, aşa cum cred şi alţi specialişti, există o limită a creşterii, o barieră dincolo de care lucrurile, inevitabil, se vor schimba brusc şi surprinzător, dar nimeni nu poate anticipa cum se va institui această limită – prin intervenţia abruptă a guvernelor, prin acţiunea voluntară a oamenilor, prin conflicte la scară mondială sau printr-un proces natural, imposibil de oprit, care ar însemna declin, colaps, dezastru?

Raportul Clubului de la Roma susţinea atunci (în anii 1970) că o criză gravă a producţiei industriale şi agricole va avea loc în anii 2000, că populaţia globului va atinge un maximum istoric, după care s-ar diminua rapid, că în jurul anului 2100 se va ajunge la un nivel staţionar al producţiei industriale şi agricole, inferior celui din secolul al XX-lea.

Se mai arăta (folosindu-se modelul World3) că, dacă rezervele mondiale ar fi multiplicate cu 2 sau 5, criza globală ar fi amânată cu 10 – 20 de ani, dar că nimic nu ar putea elimina colapsul.

Efectul Seneca (dezvoltare lentă, declin rapid) pare a fi confirmat de realitatea pe care omenirea o traversează în prezent, cu o prăbuşire a sistemelor şi valorilor mult mai dramatică decât cea anticipată de raportul “Limitele creşterii”.

Între “strategia şocului” şi teoria colapsului

Ceea ce trăim astăzi nu diferă prea mult de “Teoria catastrofei” a economistului englez Thomas Malthus, din secolul al XVIII-lea, care spunea că suprapopularea sau epuizarea resurselor ar putea fi cauzele colapsului lumii acesteia, asociate cu inechităţi frapante la nivelul societăţilor, cu lipsa de empatie a liderilor faţă de cei pe care-i conduc, cu eşecuri pe toate planurile.

Daniel Hoyer, profesor la Oxford, coordonator al Global History Databank Project, observa recent că: “Societatea modernă este supusă fundamental aceloraşi presiuni ca şi vechile civilizaţii dispărute” şi că este imperios necesar să ne punem problema dacă, după mayaşi, amerindieni, atlanţi etc., este rândul lumii actuale să atingă punctul în care totul va deveni ireversibil.

Naomi Klein, o jurnalistă canadiană, într-o lucrare intitulată “Strategia şocului”, evidenţiază un alt aspect extrem de vizibil în lumea actuală, acela că “Marile puteri vor profita întotdeauna de momentele de tragedie sau de catastrofă (de orice natură) pentru a impune politici care le avantajează” şi că incapacitatea oamenilor obişnuiţi de a reacţiona în astfel de împrejurări va duce la demontarea aşa-numitului “stat al bunăstării”.

Colapsologii susţin şi ei că toţi “indicatorii” lumii actuale sunt “pe roşu”, că “elita economică” a confiscat în jur de 30% din creşterea economică la nivel mondial, beneficiind dublu faţă de 50% dintre cei mai săraci oameni ai planetei, iar inechităţile şi crizele socio-economice se propagă, astăzi, cu o viteză fără precedent.

Ugo Bardi apreciază că singura posibilitate ca omenirea să depăşească declinul rapid şi colapsul este înţelegerea şi acceptarea schimbării, deoarece o atitudine contrară (o impotrivire) va duce, inevitabil, la eşec. O întrebare fundamentală, la care nici cercetătorul italian nu răspunde, ar fi dacă numai oamenii obişnuiţi, cei mulţi, trebuie să plătească preţul unei astfel de “acceptări” sau şi liderii lumii care par prinşi în euforia unui “joc” cu final imprevizibil.