Eroarea pariorului sau “iluzia jucătorului” este un sofism (un raţionament înşelător, corect din punct de vedere formal, dar greșit din punctul de vedere al conținutului), frecvent în lumea jocurilor de noroc (şi nu numai), constând în a crede că, dacă un anumit eveniment are loc mai frecvent decât în mod normal în trecut, este mai puțin probabil să se întâmple în viitor (sau invers).

Altfel spus, eroarea pariorului apare atunci când un jucător se aşteaptă la un rezultat diferit, după o perioadă prelungită cu rezultatul opus. Este, prin urmare, tendinţa de a acorda mai multă importanţă evenimentelor trecute, crezând că acestea vor influenţa, în mai mare măsură decât ar fi cazul, evenimentele viitoare. În realitate, cum au demonstrat statisticienii, şansele sunt întotdeauna 50/ 50% în orice demers.

Eroarea pariorului mai este numită şi “paradoxul Monte Carlo”, pentru că, în 1913, la data de 18 august, în celebrul cazinou din Monaco, la un joc de ruletă, după ce bila a căzut pe negru de 26 de ori la rând (probabilitatea fiind de 1 la 136,8 milioane), pariorii au pierdut milioane de franci, mizând pe roşu.

Mecanismele psihologice ale acestui bias cognitiv – iluzia pariorului – au început să fie studiate mai atent în a doua jumătate a secolului trecut, când Daniel Khaneman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, specialist în psihologia judecăţii şi a luării deciziilor, cel care a impus, de altfel, termenul de “bias cognitiv”, a analizat resorturile interioare care îi determină pe oameni să ia decizii iraţionale (pariorii, mai ales).

Un exemplu celebru pentru “eroarea pariorului” – Dostoievski, “Jucătorul”

Fiodor Dostoievski
Fiodor Dostoievski

Înainte ca psihologii să încerce să explice caracterul adictiv al jocurilor de noroc, una dintre cărţile de referinţă, poate cea mai valoroasă despre psihologia jucătorilor, a fost (si a rămas) un roman, din 1866 – “Jucătorul” – al celebrului scriitor rus, Fiodor Dostoievski, cel care, prin scrierile sale, a influenţat profund literatura universală, filosofia şi psihologia secolului al XX-lea.

Pentru Dostoievski, el însuşi un jucător înrăit la ruletă, fapt care i-a provocat multe eşecuri financiare şi sentimentale, anul 1866 a fost unul complicat. Aflat într-o situație financiară disperată, scriitorul s-a adresat editorului său, care i-a oferit 3000 de ruble, pentru dreptul de a tipări o ediție cu operele complete ale romancierului, Dostoievski angajându-se ca, în câteva săptămâni, să-i furnizeze şi un nou roman – “Jucătorul” – de 160 de pagini, sperând că, în acest fel, îşi va putea plăti toate datoriile. A angajat o stenografă care a consemnat, după dictare, întregul roman şi, după 26 de zile de muncă înverşunată, cartea a fost finalizată.

În mare parte inspirat din biografia scriitorului (care, în 1863, în numai câteva zile, pierduse la ruletă toţi banii pe care îi avea), romanul “Jucătorul” descrie comportamentul compulsiv al pasionaților de cazinouri cu atâta precizie, încât psihiatrii secolului al XX-lea l-au folosit ca reper şi sursă de inspiraţie pentru a explica dependența de jocuri de noroc.

Personajul principal al cărţii este Aleksei Ivanovici, un tânăr preceptor pasionat de jocurile de noroc, care lucrează pentru un general rus si de a cărui fiică profesorul este îndrăgostit – o iubire neîmpărtăşită însă, singurul “motor” al existenţei sale, până la un punct, fiind jocul la ruletă. Va pierde în mod repetat, fără să se poată opri la timp. De altfel, fiecare dintre personajele romanului este măcinat de câte o patimă care conduce, până la urmă, la ruinare financiară şi sufletească.

De ce jocurile de noroc creează dependenţă?

Eroarea pariorului sau Paradoxul Monte Carlo
Eroarea pariorului sau Paradoxul Monte Carlo

Descriind cu atâta precizie şi în atâtea nuanţe “eroarea pariorului”, Dostoievski a înţeles corect faptul că jocurile de noroc creează jucătorilor iluzia că şi-ar putea schimba viaţa în mod categoric, în bine, că vor putea controla situaţii care, în realitate, scapă total de sub control.

Făcând referire la romanul “Jucătorul”, Friedrich Nietzche mărturisea că „Dostoievski este singurul psiholog de la care mai poate învăţa ceva”, iar psihologii contemporani nu pot ignora nici ei romanul scriitorului rus.

La peste 150 de ani de când personajul lui Dostoievski şi autorul însuşi au crezut în “eroarea pariorului”, convinşi fiind că “norocul” trebuie să se schimbe într-o zi, se poate observa că mecanismele dependenţei au rămas aceleaşi, schimbându-se, poate, doar “mirajul” pe care îl exercită jocurile de noroc, în sensul amplificării acestuia.

În prezent, când cazinourile online, cu grafică şi animaţii din ce în ce mai spectaculoase, cu promoţii, oferte, bonusuri de felul Runde gratuite, Free Spins, Rotiri gratuite fără depunere etc., au explodat, toate au făcut din jocurile de noroc o adevărată industrie, tentaţia jocului şi a câştigurilor crescând proporţional.

Eroarea pariorului – un experiment

Ruleta
Ruleta

Există, în creierul uman, spun specialiştii în neurostiinte, o “atracţie codificată” pentru risc. Asumarea riscurilor și autocontrolul sunt cheia pentru a face alegeri și nu toți avem aceleași reacții – unii refuză, de pildă, investițiile riscante în bani, dar nu ezită să parieze iar şi iar.

Circuitele neuronale implicate în luarea deciziilor sunt complexe şi nu fost încă descifrate pe deplin, dar se presupune că există o zonă minusculă în creier – câmpul suplimentar al ochiului, situat în cortexul frontal median – care joacă un rol major în asumarea riscurilor.

Citește și:  Pâine şi circ – sensul şi originea expresiei

Pentru a se verifica rolul acestei arii cerebrale, la Universitatea Johns Hopkins, din Baltimore, s-a făcut un experiment – au fost antrenate mai multe maimuțe macac să “parieze”, nu pe ruletă, ci pe un aparat de apă, care livra mai multă sau mai puțină apă după un cod de culoare. După ce au aflat cum funcționează aparatul, maimuțele, văzând două propuneri de culori, au ales fie să bea puțin, dar sigur, fie să bea mult, dar fără să fie sigure că își vor primi recompensa.

Astfel, cercetătorii au descoperit că două dintre maimuțe aveau, cu adevărat, “stofă” de pariori – atunci când trebuiau să aleagă între 20% şanse să obțină 10 mililitri de apă și o 80% şanse să obțină doar 3 mililitri, s-au aruncat mereu în cel mai riscant pariu.

Într-o a doua etapă a experimentului, oamenii de știință au „răcit” câmpul ocular suplimentar folosind plăci de răcire, așezate pe craniu – în aceste condiţii, maimuțele nu și-au mai asumat niciun risc, activitatea respectivei zone cerebrale scăzând. Dar au continuat să joace și și-au amintit rezultatele anterioare. Prin urmare, această zonă codifică “gustul” pentru risc şi pentru câștigurile incerte şi există posibilitatea să fie foarte activă la marii pariori.

Francoise Sagan – al doilea exemplu celebru pentru “iluzia pariorului”

Francoise Sagan
Francoise Sagan

La aproape o sută de ani după ce Dostoievski, dependent de jocurile de noroc, recunoştea că nu putea să nu se întoarcă la ruletă în fiecare zi a săptămânii, pariind chiar şi pe bijuteriile soţiei sale, într-o altă parte a lumii, în Franţa, o tânără scriitoare, Francoise Sagan, scandaliza societatea franceză prin tumultoasa sa viaţă personală, plină de excese, din care nu a lipsit pasiunea pentru jocurile de noroc.

Debutând la numai 18 ani, cu romanul “Bonjour, tristesse”, care s-a bucurat de un succes extraordinar, Francoise Sagan va ţine paginile multor reviste de scandal, afişând, printre altele, o opulenţă ostentativă, obţinută, în mare parte, din jocurile de noroc.

Biografii săi povestesc, printre altele, că în 1959, când nu avea nici 25 de ani, a plecat cu prietenii la Deauville, una dintre cele mai apreciate staţiuni litorale, din nord-vestul Franţei, locuind la un conac din zonă. Îndată după sosire, micul grup de prieteni decide să se distreze jucând la cazinou. După o noapte petrecută la mesele de joc, Sagan a băgat în buzunar 8 milioane de franci vechi (circa 12.000 de euro).

Se mai spune că, intorcându-se de la cazinou în zori, Francoise Sagan s-ar fi simțit prea obosită pentru a mai face socotelile de cazare cu proprietarul conacului şi atunci ea ar fi întrebat dacă respectiva vilă nu era de vânzare. În fața răspunsului afirmativ, Sagan va scoate câștigurile din geantă și va deveni proprietara conacului.

Chiar dacă a avut “noroc”, de multe ori, la jocurile de cazinou, Sagan a plătit un preţ al exceselor care i-au adus nenumărate neplăceri şi i-au ruinat sănătatea – o viaţă agitată, mai multe căsnicii ratate, un accident (îi plăcea să-și conducă automobilul Jaguar, la Monte Carlo) după care a stat multă vreme în comă, consum de cocaină etc.

O dependenţă comportamentală

Eroarea pariorului
Eroarea pariorului

Eroarea pariorului este, cu certitudine, un bias cognitiv (o distorsiune sistematică a raţionalităţii în raport cu realitatea), care conduce la judecăţi, stereotipuri şi decizii eronate, ca şi cum cel care joacă ar alerga în deşert după o fata morgana. Este o iluzie care-l poate face pe jucător să aibă un comportament paradoxal, inexplicabil pe cale logică, să evalueze inadecvat situaţii trecute sau prezente, sub influenţa unor stări emoţionale de stres sau de entuziasm.

De asemenea, în cazul jocurilor de noroc, eroarea pariorului este întreţinută şi de supraestimarea abilităţilor (“dacă am câștigat, nu a fost din cauza întâmplării, ci pentru că am fost cel mai bun”), de iluzia controlului (tendința de a crede că se pot controla situaţii necontrolabile), de nevoia de a-și asuma riscuri din ce în ce mai mari, în căutarea senzației de satisfacție.

Dependenţa de jocurile de noroc este una comportamentală, derivă dintr-o o practică a jocului care se dorește a fi repetitivă, situaţie în care dispare simpla plăcere de a juca, fiind înlocuită de o nevoie excesivă, compulsivă.

Ca şi în cazul altor dependenţe, unii oameni sunt mai vulnerabili decât alții şi pasul cel mai sigur pentru eliberarea de o asemenea adicţie este conştientizarea ei, recunoaşterea “simptomelor”, evitarea situaţiilor riscante şi instituirea treptată a autocontrolului.

Chiar şi împătimitul de ruletă Dostoievski, despre care soţia lui mărturisea că, până la urmă, a înţeles că, în cazul lui, nu era vorba doar de o “lipsă de voință”, ci de “o pasiune pustiitoare, de o stihie împotriva căreia nu pot lupta nici caracterele cele mai ferme”, a reuşit în cele din urmă să se desprindă de patima care l-a mistuit mare parte din viaţă, după ce, în 1871, intra, pentru ultima dată, într-un cazinou din Wiesbaden, Germania.

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.