Fascinatia pe care spatiul cosmic o exercita asupra omului este la fel de veche precum istoria civilizatiei si nu va inceta, probabil, niciodata. Zborurile spre Luna cu echipaj uman si aselenizarea raman, pana la ora actuala, cele mai indraznete misiuni spatiale, iar pentru anii care vin, expeditiile spre Jupiter, Marte, Saturn, cu piloti la bord, sunt proiecte temerare, dar nu imposibile.

Jupiter face parte din categoria planetelor mari ale sistemului solar, alaturi de Saturn, Uranus si Neptun, spre deosebire de planetele mai mici si mai dense – Mercur, Venus, Pamantul si Marte. Este de 2,5 ori mai mare decat toate celelalte planete ale sistemului solar luate laolalta, diametrul sau este de unsprezece ori mai mare decat al Terrei (in jur de 143 000 kilometri), dar densitatea lui Jupiter este doar un sfert din cea a Pamantului. Noaptea, planeta este vizibila cu ochiul liber, avand in vedere ca este al patrulea obiect cosmic al sistemului solar, ca stralucire, dupa Soare, Luna si Venus.

Expeditiile spre Jupiter, deocamdata doar cu sonde spatiale, prin urmare, fara echipaj uman, urmaresc sa adune date despre compozitia acestei planete, care a avut un rol major in formarea sistemului nostru solar. La momentul actual, informatiile despre structura lui Jupiter sunt relativ speculative, rezultate din masuratori indirecte. Se presupune ca planeta are un “miez” stancos, de dimensiuni comparabile cu Terra, format din silicati si fier, inconjurat de hidrogen metalic (in stare lichida, de o consistenta asemanatoare mercurului), acesta, la randul lui, este inconjurat de hidrogen lichid, si de un alt strat, de hidrogen gazos.

Atmosfera planetei Jupiter comporta trei straturi de “nori”. Cel din exterior, gros de aproximativ 100 de kilometri, este format din nori de gheata (de amoniac), urmatorul (in jur de 120 de kilometri), din bisulfit de amoniu, iar ultimul (150 de kilometri), din apa si gheata. Intalnirea norilor de gheata cu temperaturile enorme care vin dinspre centrul planetei determina aparitia furtunilor electrice (cam de 1000 de ori mai puternice decat cele de pe Terra). Ceea ce oamenii de stiinta numesc “Marea pata rosie” de pe Jupiter (vizibila de pe Pamant, cu ajutorul telescoapelor) este o “furtuna” persistenta, stabila, situata la 22 de grade spre sud fata de ecuatorul planetei. “Marea pata rosie” are forma ovala, o lungime de aproape 40 000 kilometri, intr-atat de mare incat ar putea ingloba doua-trei planete de marimea Pamantului. In anul 2000, o alta pata, similara primeia, dar de mai mici dimensiuni, s-a format in emisfera sudica.

Harta planetei Jupiter realizata de Cassini in 2000, Foto: en.wikipedia.org
Harta planetei Jupiter realizata de Cassini in 2000, Foto: en.wikipedia.org

O alta caracteristica a lui Jupiter este prezenta inelelor planetare, formate din praf cosmic, nu la fel de vizibile ca ale lui Saturn (formate din gheata).

Pana in ianuarie 2012, se cunosteau 67 de sateliti naturali ai lui Jupiter , cei mai mari, descoperiti de Galileo Galilei, fiind Io, Europa, Ganymede si Callisto (numiti asa dupa numele iubitelor lui Zeus (echivalentul grec al zeului roman, Jupiter).

Prima expeditie spre Jupiter a fost a sondei spatiale Pioneer 10, lansata de Statele Unite ale Americii, in martie 1972. Aceasta a ajuns, in 1973, la 130 000 de kilometri de planeta si a trimis circa 500 de imagini ale lui jupiter si ale satelitilor sai naturali. In iunie 1983, Pioneer 10 a depasit si orbita lui Pluton, la o distanta de 45 000 kilometri, transmitand, incontinuu, informatii stiintifice foarte pretioase. A fost dezactivata in 1997.

Citește și:  Complexul Cenuşăresei şi sindromul Peter Pan – femeile şi bărbaţii pot fi la fel de vulnerabili?

In 1974, Pioneer 11 a trecut la 42 960 kilometri de Jupiter. Viteza de deplasare a sondei, de 173 000 km/h a facut ca semnalul sa nu mai poata fi captat din noiembrie 1995.

Tot Statele Unite ale Americii au trimis, intr-o alta expeditie spre Jupiter, in 1977, sonda spatiala Voyager 1, care, in 1979, s-a apropiat la 350 000 de kilometri de Jupiter. Aparatura de pe Voyager 1 a fost conceputa de asa maniera incat sa poata masura campul magnetic al planetei, sa analizeze natura razelor cosmice si a atmosferei planetei, sa masoare intensitatea luminii etc. Antena principala a sondei avea un diametru de 4 metri, iar sursa de energie folosita era plutoniu 238.

Incepand cu 1989, pana in 2003, o alta expeditie spre Jupiter a fost pregatita, prin efortul comun al Statelor Unite ale Americii si al Agentiei Spatiale Europene (ESA). Sonda se numea Galileo, cantarea 2 220 kilograme si a fost pusa pe orbita lui Jupiter in 1995. Un modul al acesteia, de 337 kilograme, a fost lansat in atmosfera lui Jupiter, pentru a aduna date despre magnetosfera, pentru a fotografia satelitii, de care s-a apropiat foarte mult, in mai multe randuri. O misiune similara a avut si sonda Ulysse, in 1990.

Naveta spatiala Cassini Huygens (5 800 kilometri), lansata in 1997, de SUA si Europa, a survolat planeta Jupiter, in anul 2000, pentru a se indrepta apoi, catre Saturn, plasandu-se pe orbita acestuia, pentru patru ani. Misiunea sa a fost prelungita pana in 2017.

Nava spatiala Juno pe Jupiter 2010, Foto: en.wikipedia.org
Nava spatiala Juno pe Jupiter 2010, Foto: en.wikipedia.org

Cea mai recenta expeditie spre Jupiter a debutat in 2011. Sonda spatiala Juno, trimisa de NASA, pentru a analiza si mai performant formarea si evolutia lui Jupiter si pentru a intelege, implicit, care este “reteta” formarii planetelor, va intra pe orbita, la numai 5000 de kilometri distanta de atmosfera planetei, in 2016. Campul gravitational al lui Jupiter va putea fi analizat cu o precizie fara precedent.

NASA pregateste, pentru 2020,” Europa Jupiter System Mission” (EJSM), probabil cea mai spectaculoasa expeditie spre Jupiter, care va plasa un modul pe orbita, in jurul satelitului natural al planetei – Europa – pentru a masura, cu ajutorul unui radar, grosimea stratului de gheata si pentru a detecta, daca exista, “oceanul” de dedesubt. Pe termen lung, NASA intentioneaza, in functie de rezultatele EJSM, sa trimita un “submarin” telecomandat, care sa strabata stratul de gheata si sa exploreze “lumea” necunoscuta a satelitului lui Jupiter.

Scott Bolton, cercetator stiintific principal, coordonator al misiunii “Juno”, sublinia ca Jupiter este cea veche planeta a sistemului nostru solar, ca atunci cand s-a format Soarele, Jupiter a recuperat “resturile” marii explozii si ca, daca vrem sa intelegem de unde venim si spre ce ne indreptam, trebuie sa stim ca Jupiter detine acest secret.

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.