Factorul al treilea om – prezențe salvatoare nevăzute. Imposibilul poate fi învins?

Factorul al treilea om sau Sindromul al treilea om (în engleză, Third Man Factor) este un fenomen psihologic relatat de persoane aflate în situații extreme – exploratori, alpiniști, naufragiați, supraviețuitori ai dezastrelor – care spun că au simțit prezența unei “entități invizibile”, care îi însoțea și îi ajuta să supraviețuiască.

Persoana afectată are senzația clară că nu este singură, că cineva o ghidează sau o încurajează, că există in apropiere o prezență calmă, protectoare. Această “prezență” nu este “văzută” clar și nu este percepută ca halucinație în sens clasic, ci mai degrabă ca o convingere intensă și realistă.

Factorul al treilea om – originea denumirii

Termenul “Factorul al treilea” provine din experiența exploratorului britanic Ernest Shackleton, care cita un vers din poemul “Țara pustie”, al lui T.S. Eliot, pentru a descrie o experienţă dramatică din timpul expediției sale din Antarctica (1914–1917) – Expediția Trans-Antarctică Imperială – când nava sa, “Endurance”, după ce a fost prinsă între gheţuri, s-a scufundat.

Echipajul a stat luni întregi pe bucăţi de gheaţă. Ernest Shackleton şi încă doi membri ai echipajului au străbătut, cu bărcile de salvare, peste 1300 de kilometri, în condiţii deosebit de dificile, până au ajuns pe o insulă din largul coastelor Antarcticii, ulterior pe insula South Georgia (din Atlantic), o zonă montană necartografiată, pentru a ajunge la o stație de vânătoare de balene și a salva restul echipajului. Au mers 36 de ore aproape fără oprire, fără echipament adecvat de alpinism, epuizați, flămânzi, în frig extrem, pe un teren necunoscut.

Ernest Shackleton, în memoriile sale, povesteşte că, în timpul acestor încercări când, în orice moment, îşi putea pierde viaţa, el şi ceilalţi doi membri ai echipajului au avut permanent senzația că “erau patru”, deși în realitate erau doar trei – nu era o halucinație vizuală clară, nu vedeau o persoană distinctă, dar simțeau o “prezență” care mergea cu ei. Mai târziu, și unul dintre colegi a confirmat că a avut aceeași senzație — fără ca ei să fi discutat despre acest lucru la momentul respectiv.

Denumirea “Factorul al treilea” a fost popularizată mai târziu, de scriitorul John Geiger, într-o carte cu acelaşi titlu – “The Third Man Factor: Surviving the Impossible” (2008) – in care analizează numeroase relatări similare. Pe baza cărţii, NaTional Geographic Channel a făcut şi un videoclip intitulat “Explorer: The Angel Effect” (“Exploratorul: Efectul îngeresc”).

Factorul al treilea om – explicaţii ştiinţifice ale fenomenului

Cercetările moderne sugerează că fenomenul ar putea fi un mecanism neurologic de supraviețuire, de auto-protecție a creierului. în condiţii de stres extrem, epuizare severă, izolare prelungită, hipoxie (lipsă de oxigen).

Persoana aflată într-o asemenea situaţie simte o prezență protectoare, calmă, care oferă curaj, direcţie. Experienţa este temporară și dispare când situația critică se încheie, persoana rămânând, în rest, orientată și coerentă.

Unele studii indică implicarea joncțiunii temporo-parietale (zonă cerebrală responsabilă pentru percepția sinelui – care ne ajută să distingem între “eu” și “ceilalți” – și a poziției corpului în spațiu). Când această zonă este perturbată, pot apărea senzații de “prezență”.

Factorul al treilea om nu trebuie confundat, spun specialiştii, cu halucinaţiile şi nici cu experiențele mistice / spirituale. Halucinaţiile pot apărea în psihoze (de exemplu, schizofrenie), intoxicaţii, sevraj, febră mare, tulburări neurologice. Sunt percepții senzoriale clare (voci, imagini, mirosuri) fără stimul extern, nu au neapărat un rol protector, pot persista și în afara situațiilor-limită. Halucinațiile sunt adesea simptom patologic, pe când “Factorul al treilea om” apare la persoane altfel sănătoase, în condiții extreme.

Experiențele mistice / spirituale, pe de altă parte, apar în contexte religioase, meditative sau de criză profundă, sunt interpretate ca întâlniri cu entități divine, îngeri, spirite, prezențe sacre. Pot produce transformări personale durabile şi nu sunt neapărat legate de stres fizic extrem.

Câteva exemple din cartea lui John Geiger „The Third Man factor: Surviving the Impossible”

În “Factorul al treilea om: Supraviețuind imposibilului”, John Geiger povestește, pe larg, multe exemple reale de oameni care au mărturisit că au simțit o prezență neobișnuită, care i-a ajutat să supraviețuiască în momente limită. Iată câteva dintre acestea:

Ron DiFrancesco – supraviețuitor al atacului terorist din 11 septembrie 2001, din SUA

Ron DiFrancesco este unul dintre ultimii care au ieşit din World Trade Center, după atacul terorist din 11 septembrie 2001. În dimineaţa atentatului se afla în Turnul Sudic al World Trade Center. După ce primul avion a lovit Turnul Nordic, el a decis inițial să rămână în clădire, deoarece anunțurile oficiale sugerau că Turnul Sudic era sigur. La scurt timp însă, al doilea avion a lovit chiar turnul în care se afla el.

DiFrancesco se afla la un etaj superior, deasupra zonei de impact. Fumul era dens, aerul fierbinte, vizibilitatea aproape zero. Mulți oameni rămăseseră blocați. În timp ce încerca să găsească o cale de evacuare prin scări, a descris că a simțit o prezență invizibilă lângă el, o senzație clară că “nu este singur”, un fel de ghidare calmă, care îi spunea să continue să coboare. El nu a văzut pe nimeni și nu a auzit o voce distinctă, dar a avut convingerea puternică a unei însoțiri protectoare. În ciuda fumului sufocant și a epuizării, a reușit să coboare zeci de etaje. A ieșit din clădire cu puțin timp înainte ca turnul să se prăbușească.

În analiza sa, Geiger sugerează că experiența lui DiFrancesco se încadrează în tiparul “Factorul al treilea om” – stres extrem, pericol iminent de moarte, izolare psihologică, apariția unei prezențe protectoare, dispariția acesteia după ce pericolul a trecut.

Factorul al treilea om – cazul alpinistului britanic Joe Simpson

Joe Simpson (n.1960) este un cunoscut alpinist britanic, devenit celebru după publicarea cărţii “Touching the Void” (“Atingând golul”), în 1988, carte care s-a vândut în peste două milioane de exemplare, a fost tradusă în 23 de limbi şi a fost transpusă cinematografic, primind şi Premiul BAFTA (echivalentul britanic al Premiului Oscar).

În cartea sa, “Touching the Void”, Simpson povesteşte o întâmplare din 1985, când el şi partenerul său, Simon Yates, au încercat să urce vârful Siula Grande, din Peru, cu o înălţime de 6 344 metri. La coborâre însă, Simpson a căzut și și-a fracturat grav piciorul. Într-o situație dramatică, imposibil de controlat, coarda s-a blocat, iar Yates, crezând că Simpson murise, a fost nevoit să taie coarda pentru a-și salva propria viață. Însă Simpson era încă viu.

Căzut într-o crevasă, a reușit miraculos să iasă și s-a trezit complet singur, cu piciorul zdrobit, fără mâncare suficientă și fără ajutor. Pentru a supraviețui, a început să se târască pe distanţă de kilometri întregi înapoi spre tabără.

În timpul efortului extrem, Simpson a relatat că a apărut o voce interioară clară, distinctă de gândurile sale obișnuite. “Vocea” îi dădea instrucțiuni scurte și precise (“mergi până la acea stâncă”, “acum odihnește-te” etc.), împărțea drumul în obiective mici, elimina panica, părea rece, logică, aproape detașată. Nu o voce era emoțională sau “mistică”, era mai degrabă pragmatică și eficientă. Simpson a spus ulterior că, fără acea voce, ar fi cedat psihic.

Cazul lui Simpson arată o variantă ușor diferită a “Factorului al treilea om” – nu e doar o “prezență” tăcută, devine un dialog interior structurat, funcționează ca un mecanism cognitiv de supraviețuire, în condiții de durere extremă, deshidratare și epuizare. Unii neurologi consideră că, în astfel de momente, creierul poate “fragmenta” procesele executive, externalizându-le sub forma unei alte entități.

Alte exemple din cartea lui John Geiger

John Geiger prezintă, în cartea sa, şi alte cazuri, cum ar fi acela al lui Jerry Linenger, astronaut NASA, care a experimentat fenomenul “Factorul al treilea om”, în timp ce se afla într-o situație de singurătate extremă şi prelungită la bordul stației spaţiale Mir – o prezență ca şi când ar fi fost vorba de un coleg invizibil în apropierea sa — ceva care îl face să-şi amintească de conexiunea umană și să treacă peste starea de stres.

De asemenea, o femeie-scafandru, Stephanie Jutta Schwabe, geomicrobiolog, rătăcită într-un labirint de peşteri subacvatice, mărturiseşte că a reuşit să ajungă din nou la suprafaţă “ghidată” mental de o “voce”.

Frecvent, fenomenul apare în cazul alpiniştilor prinşi în avalanşă, când, în millocul fricii şi disperării, apare o “ființă invizibilă” care îi îndeamnă la calm şi să caute o ieșire, aceştia reuşind, în cele din urmă, să scape după ore de luptă.

De ce aceste experiențe par atât de reale? Care este perspectiva neurostiintelor?

Toate relatările legate de “Factorul al treilea om” descriu o prezență nevăzută, dar foarte convingătoare, într-un moment critic. Această prezență nu apare ca o halucinație haotică, ci ca un “ajutor”, un “ghid” încurajator şi liniștitor. Experiențele se termină, de obicei, exact când situația periculoasă se încheie. iar persoanele care le-au trăit nu erau bolnave, ci oanemi sănătoşi, aflaţi într-o situaţie extraordinară.

Specialiştii în neurostiinte spun că oamenii au impresia că “eul” este ceva stabil și unitar. În realitate, senzația de sine este un proces activ, construit clipă de clipă de mai multe rețele cerebrale. O zonă cheie implicată este joncțiunea temporo-parietală (TPJ) — responsabilă pentru delimitarea dintre “eu” și “ceilalți”, poziționarea corpului în spațiu, integrarea informațiilor senzoriale.

Când această zonă este perturbată prin stres extrem, hipoxie, epuizare severă, izolare, durere intensă, poate apărea o senzație de prezență — ca și cum „o parte din tine” ar fi externalizată. În mod normal, avem permanent un dialog interior – „mai fă un pas”, „nu te opri”, „ai grijă” etc. În situații extreme, creierul poate separa funcția executivă (cea care dă instrucțiuni) de cea emoțională (care simte frică).

Această separare poate fi trăită subiectiv ca: “nu eu gândesc asta — cineva îmi spune”. Practic, creierul creează un “antrenor interior” pentru a preveni colapsul psihic, reduce procesele cognitive inutile, focalizează atenția pe obiective mici, suprimă emoțiile copleșitoare, poate activa mecanisme disociative (scade durerea percepută, reduce frica şi crește claritatea decizională).

Experienţa pare “reală” şi nu “imaginară”, pentru că este coerentă, apare în context logic (pericol extrem), este congruentă cu nevoia de supraviețuire, nu produce dezorganizare mentală. Spre deosebire de halucinațiile patologice, “prezența” din “Factorul al treilea om” nu e haotică, nu e amenințătoare, nu persistă după ce pericolul dispare.

Un instrument al speranței…

Dicolo de explicaţiile ştiinţifice, “Factorul al treilea om” pare a fi ceva consubstanţial naturii umane: “un instrument al speranței… credința – înțelegerea – că nu suntem singuri” (John Geiger), că în momentele dificile, extreme, există în noi resurse pentru a le depăşi.

T.S. Eliot, în poemul “Țara pustie” (menţionat la începutul articolului), se întreba: “Cine este al treilea care merge mereu lângă tine?/ Când număr, suntem doar tu și eu împreună/ Dar când privesc înainte, în sus, pe drumul alb/ Întotdeauna este un altul care merge lângă tine/ Alunecând înfășurat într-o manta maro, cu glugă/ Nu știu dacă este bărbat sau femeie/ – Dar cine este acela de cealaltă parte a ta?”, iar răspunsul aparţine fiecăruia dintre noi, pentru că este vorba de ceva ce ţine de eul nostru profund, care stă mereu de veghe şi care poate supravieţui “imposibilului”.