Imaginea pe care posteritatea si-a facut-o despre faraonul egiptean, a fost modelata de doua atitudini extreme. Pe de-o parte, Biblia, in Cartea Exodului, il prezinta pe faraon ca pe un tiran asupritor, ucigas de copii evrei, care refuza sa-i elibereze pe israeliti din robie, in pofida cumplitelor urgii pe care Dumnezeu le-a trimis asupra Egiptului. Pe de alta parte, Diodor din Sicilia, vede in monarhul egiptean un parinte protector al supusilor sai, calauzit de legi drepte si sfatuit de intelepti.

Potrivit lui Diodor din Sicilia, faraonul egiptean nu duceau o viata atat de libera ca regii celorlalte neamuri, care savarseau orice fapta dupa bunul lor plac, fara sa dea socoteala nimanui. In Egipt, orice fapta a regilor era oranduita prin legi, nu numai in ceea ce priveste guvernarea, dar si cand era vorba de viata lor zilnica si de hrana lor. Nu robii erau slujitorii regelui, ci toti feciorii trecuti de 20 de ani, ai celor mai de vaza dintre preoti. Acesti fii de preoti primisera o educatie aleasa si astfel, regii aveau pe langa ei pe cei mai destoinici tineri de la care n-ar fi putut sa deprinda obiceiuri proaste.

Programul regelui era hotarat prin lege. Dimineata, dupa desteptarea din somn, el trebuia sa citeasca scrisorile trimise de pretutindeni, pentru a putea sa-si oranduiasca treburile obstesti, dupa ce cunostea in detaliu tot ce se petrecea in regat. Apoi, dupa ce se imbaia si se imbraca in vesminte stralucitoare, faraonul egiptean aducea jertfa zeilor. Victimele erau aduse la altar si, potrivit datinei egiptene, marele preot, care statea in preajma regelui, se ruga la zei sa-i harazeasca regelui sanatate si toate bunurile vietii, daca acesta va fi drept cu supusii sai. Marele preot avea datoria sa insire si sa recunoasca toate virtutile regelui, infatisandu-l ca pe un om plin de evlavie fata de divinitate si bland cu supusii sai. Il arata ca pe un rege cumpatat, marinimos, lipsit de prefacatorie, dornic de-a infaptui ce este bine. Regele ii pedepseste pe vinovati cu pedepse mai putin aspre decat li s-ar cuveni, iar faptele bune sunt rasplatite mai mult decat s-ar cadea. Iar dupa ce mai aduga in rugile inaltate numeroase alte laude asemanatoare, marele preot isi incheia rugaciunea cu un blestem aruncat asupra greselilor pe care regele le-ar fi savrsit din nestiinta; caci, conducatorul tarii nu putea fi vinovat de nimic; marele preot arunca vina asupra slijitorilor si sfetnicilor care il povatuisera rau, socotind ca este drept ca pedeapsa sa se abata asupra lor. Marele preot facea toate acestea ca sa-i trezeasca regelui teama de zei si, totodata sa-l determine sa duca o viata cucernica si potrivita unui rege. El nu-l dojenea cu asprime, ci se folosea de laude care, fiindu-i placute, ii erau regelui si un puternic imbold spre fapte frumoase si cinstite.

foto: infantil20.com

Dupa acest discurs, faraonul egiptean cerceta maruntaiele unui vitel si, daca prevestirile erau bune, scribul sacru citea din cartile sfinte in fata adunarii, cateva sfaturi folositoare si cateva infaptuiri ce puteu fi luate drept pilda, sfaturi rostite de intelepti si fapte ale unor oameni de vaza. In acest fel, faraonul egiptean, caruia ii fusese harazita conducerea regatulu, putea sa oranduiasca treburile obstesti, rand pe rand, dupa lege, si folosindu-se de cele mai frumoase pilde care-i stateau la indemana. Dupa aceasta ceremonie, faraonul egiptean se dedica administrarii regatului.

Timpul faraonului era organizat nu numai pentru indeplinirea functiilor sale, ci si pentru realizarea activitatilor private: plimbare, imbaiere, odihna, timpul petrecut cu familia, hrana. Alimentatia era simpla, regele mancand doar carne de vitel si de gasca.

In lucrerea “Nilul si civilizatia egipteana”, A. Moret face o descriere detaliata a unei zile pentru monarh, din perioada Regatului Vechi. Regele trebuie sa se trezeasca la ivirea zorilor, asemena soarelui. De cum deschidea ochii, femeile din harem il salutau cu un imn de bun augur, acompaniat de muzica instrumentala. Apoi, regele se deplasa intr-o sala de baie, unde servitorii il imbaiau, il masau si il ungeau cu uleiuri frumos mirositoare. In continuare, regel, spalat si curat, se imbraca cu vesmantul divin si lua masa de dimineata.

Cand a sosit momentul sa-si indeplineasca functia regala, monarhul intra in palatul sau, pentru a rezolva problemele administrative curente. Aici, el se intalnea cu sfetnicii sai care sunt familia, prietenii, cunoscutii si inteleptii.

Pentru audiente, faraonului i se scotea tronul in fata portilor palatului, unde isi exercita cele doua functii publice de baza: comanda si judecata. Orice cuvant rostit de monarh devenea un ordin regal si orice vorba a sa era considerata ca finnd un mare adevar.

foto: ro.wikipedia.org

In Egiptul antic, regele era considerat fiu al zeului suprem, asa cum rezulta din reliefurile templului lui Amenofis III de la Teba, unde este figurata conceperea faraonului prin hierogamia dintre Amun-Re si regina-mama. La nastere, zeita Hator, intruchiparea maternitatii, il prezenta pe faraon in fata celorlalti zei, iar Amun-Re, il saluta, recunoscandu-l ca fiu al sau. Pentru vechii egipteni, faraonul reunea in sine, toate puterile divine, dar mai presus de toate, el era o intrupare a zeului suprem: la inceput, Horus, apoi Re si dupa aceea, Amun-Re.

Pentru vechii egipteni, prosperitatea statului depindea de sanatatea si integritatea monarhului. In aceste conditii, pentru faraon, indeplinirea functiilor zilnice devenea o datorie, caci el era chemat sa vegheze asupra supusilor sai si, asemenea zeilor, el trebuia sa asigure pacea si bunastarea poporului. De aceea, la monarhul egiptean, functiile administrative prevaleaza fata de functiile razboinice.

Una dintre cele mai importante activitati gospodaresti ale faraonului egiptean, era ridicarea unui nou palat somptuos si a unui mormant pe masura. Dar nici prosperitatea supusilor si nici pacea interna sau linistea la hotare nu s-ar fi putut infaptui, fara o administratie eficienta si o armata bine organizata.

Functia de comandant suprem al fortelor armate intra in atributele generale ale oricarei monarhii, la fel ca privilegiul vanatorii majore, apropiata ca si grad de periculozitate, razboiului. Vanatoarea de lei, regii animalelor terestre si de crocodili, regii animalelor acvatice, era un atribut al monarhului. Prin infrangerea lor, faraonul infaptuia un act de supunere a elementelor naturale. In acelasi timp, victoria militara asupra altor neamuri considerate barbare, insemna o victorie a ordinii cosmice asupra haosului si dezordinii.

foto: ro.wikipedia.org

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here