Fortuna labilis este o expresie latină, având sensul de „soartă schimbătoare”/”noroc schimbător”. În antichitatea latină, Fortuna, cuvânt derivat din „fors” – „soartă” – era numele zeiței norocului, venerată mai ales în regiunea Latium (din partea centrală a Italiei, inclusiv Roma). Legendele spun că, la vremea aceea, un anume Numerius Suffustus, spărgând o stâncă, a descoperit mai multe tăblițe din stejar, aparținând zeiței Fortuna, pe care erau inscripționate semne misterioase, pe baza cărora se putea prezice viitorul.
Se consideră de asemenea, potrivit diverselor surse, că, la Roma, cultul zeiței Fortuna a fost introdus de Servius Tullius, un sclav ajuns al șaselea rege legendar al Romei antice, în secolul al VI-lea i.Hr., grație ajutorului Fortunei. De altfel, la Roma, se și celebra ziua zeiței Fortuna, la data de 24 iunie. Statui ale zeiței destinului au fost descoperite în templele ridicate în cinstea ei, statui pe care oamenii le acopereau cu un văl gros, la cererea Fortunei, pentru a se sugera că destinul muritorilor se află sub semnul sorții „oarbe”, în sensul că oamenii sunt cei care atrag necazurile în viața lor.
FORTUNA LABILIS ne reamintește de schimbările constante ale destinului. Această expresie latină, care se traduce literal prin norocul schimbător, captează esența imprevizibilității vieții și a fortunelor umane. Semnificația sa profundă ne provoacă să reflectăm la natura efemeră a succesului și a prosperității, amintindu-ne că nicio stare de bine nu este permanentă. Acest principiu ne îndeamnă să apreciem momentele de succes și să rămânem rezilienți în fața adversităților.
În timp, diverse ziceri populare, legate de zeița Fortuna, au fost conservate în memoria colectivă, pentru a exprima concentrat o morală, o concepție despre viață, o învățătură, precum: „Audaces fortuna juvat”/”Fortes fortuna juvat” (Soarta/Norocul surâde celor îndrăzneți) sau „Roata/Norocul se întoarce” sau „Fiecare este artizanul sorții/norocului său” etc.
Fortuna labilis (Soarta schimbătoare), dintr-o expresie, a devenit, de-a lungul secolelor, un motiv literar de circulație universală, de la scriitorii antici (apare, de exemplu, în operele poetului latin Ovidiu – „Triste”, „Pontice”, în „Odele” lui Horațiu, în „Georgicele” lui Vergiliu) la cei moderni.
În literatura română, cel mai vechi text în care este valorificat motivul literar fortuna labilis este lucrarea „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, din secolul al XVI-lea, scrisă în limba slavonă, limba oficială din spațiul românesc în perioada Evului Mediu, tradusă ulterior în limba română.
Probabil că motivul fortuna labilis a fost preluat de Neagoe Basarab, cel cunoscut în epocă drept „Domn al culturii și spiritualității”, ctitor al Mănăstirii Curtea de Argeș, din Biblie și din scrierile antice, pentru a oferi fiului său un reper de morală, un cod al valorilor, precum și sfaturi despre cum se conduce o țară, insistând asupra faptului că „Știe Domnul cugetele omenești, că sunt deșarte”, adică supuse trecerii și sorții.
În secolul al XVII-lea, motivul fortuna labilis este prezent în primul poem filosofic din literatura română – „Viața lumii” – scris de Miron Costin, unul dintre cronicarii moldoveni, ale cărui scrieri au contribuit la fundamentele culturii autohtone. Motivul sorții schimbătoare, fortuna labilis, se regăsește (inclusiv la Miron Costin) și în forma adagiului latin „Vanitas vanitatum et omnia vanitas” („Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșarte”, afirmație care deschide cartea Ecleziastul, din Vechiul Testament.
Mesajul intrinsec al unui astfel de mesaj este că zbaterea omului, în viața aceasta, este zadarnică, totul este iluzie, „fum” – „Fum și umbră sântu toate, visuri și părere… Toate-s nestătătoare, toate-s niște spume… Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul. Anii nu potu aduce ce aduce ceasul” (Miron Costin).
Din epoca romantismului românesc, care și-a găsit expresia cea mai „înaltă” în opera lui Mihai Eminescu, au rămas cele mai frumoase creații în care fortuna labilis apare ca motiv sau temă literară, în funcție de locul pe care îl ocupă în operă (tema este aspectul cel mai important, în jurul căruia se construiește întregul text, în timp ce motivul literar reprezintă cea mai mică unitate structurală a textului, pe ansamblul motivelor bazându-se tema).
Astfel, nenumărate poezii eminesciene asociază, în versuri inconfundabile, tema timpului (fugit irreparabile tempus), cu soarta schimbătoare/fortuna labilis, una dintre cele mai semnificative opere din acest punct de vedere fiind „Memento mori (Panorama deșertăciunilor)”, fragmentul rămas dintr-un amplu poem, o epopee neterminată, despre succesiunea civilizațiilor (Babilonul, Egiptul antic, Grecia și Roma antică, Dacia mitică, Revoluția franceză), despre destin, despre mărire și decădere.
În forme mai mult sau mai puțin explicite, motivul literar fortuna labilis este prezent constant în literatură, ori de câte ori se abordează tema destinului, a condiției existențiale, a timpului. În limbajul obișnuit, fortuna labilis are valoarea unui adagiu, un fel de avertisment că nimic nu este veșnic, nu există fericire și nici nenorocire care să nu aibă sfârșit, iar soarta omului stă sub semnul schimbării, al devenirii perpetue.
În final, FORTUNA LABILIS este o expresie care transcende timpul, oferind lecții valoroase despre modestie și prudență. Prin înțelegerea și aplicarea acestei înțelepciuni antice, putem naviga cu mai mare înțelegere prin suișurile și coborâșurile vieții. Dacă ești interesat să aprofundezi alte aspecte ale limbii și expresiilor latine, îți recomandăm să explorezi cum este corect: niciun sau nici un. Acest articol va îmbogăți cunoștințele tale lingvistice și îți va oferi o mai bună înțelegere a impactului limbii asupra culturii.
