Pentru ce e România vestită, în afară de părțile ei negative, te-ai întrebat vreodată? Dar, în afară de bisericile pictate și sportivi de excepție, ce mai are România? Și, dincolo de munți înalți și peisaje care-ți taie răsuflarea, ce caută străinii când ne vizitează țara, de rămân așa îndrăgostiți de ea?

DSC_0428a

Dacă nu ai găsit încă un răspuns, am să-ți povestesc eu de ce România e altfel. De ce România te surprinde mereu, ori de câte ori te hotărășți să îți iei inima în dinți și să-i bați cărările! Era o duminică de octombrie, dinaintea Sfintei Paraschiva. Și nu, nu mă întreptam spre moaștele ei de la Iași, așa cum ar face în această perioadă, orice bun creștin. Eram pe drumuri de munte, într-o țară de piatră, cu cețuri dense, cai zdraveni, case cu tâmple înalte și acoperișuri de paie. Și fiecare cărare pe care pășeam se scălda de zor în razele unui soare nefiresc de puternic, pentru o lună de toamnă. Iar despre frunze nu e cazul să vă mai spun. Nicăieri parcă în altă parte a lumii, toamna nu și-a etalat splendorile rochiilor ei, mai abitir ca aici! Ai ghicit, mă aflam în Țara Moților, foarte aproape de ghețarul Scărișoara, în comuna Gârda de Sus, din județul Alba. Nu mai este un secret pentru nimeni că moții, oameni muncitori și primitori, și-au croit drum în viață prin stânca cea tare a muntelui lângă care au fost constrânși să traiască. Așa vezi și astăzi case răsfirate, gospodării în toată regula, în locuri în care te-ai aștepta să umble în voie, doar animalele pădurii.

DSC_0308a

Moșul Gheorghe trăiește de-o viață în Gârda de Sus. Nici prin gând nu-i dă că, măcar acum la cei 84 de ani ai săi, ar putea da ograda lui cea dragă, pe un apartament cochet, undeva în oraș. La Câmpeni sau Abrud măcar. Nu, moșul Gheorghe își duce bătrânețile aici, în munte, crestând în seva lemnului, pentru ca lucrul mâinilor lui să fie spre folos și mângăiere altora.

Nu mai are sprinteneala tinereții ca să alerge cât e ziua de lungă prin ogradă sau pe la târguri. Acum, pașii îi sunt mai așezați, mersul mai molcom și parcă și gândurile îi stau, câteodată, la margini de hotare, îngreunate. Cu toate astea, Moșul Gheorghe știe bine ce-i este drag pe lume, în afară de cei de-un sânge cu el. L-am întâlnit prima oară în ograda prin care zburătăceau de colo-colo, vesele, câteva orătănii. “Îmi sunt dragi ca lumina ochilor”, mi-a spus, iar eu zâmbeam fără rost, întrebându-mă cum poate iubi cineva așa tare niște găini?

DSC_0180a

M-a invitat în curte și, odată ce am trecut de gardul de lemn, am înțeles de ce-i e drag Moșului Gheorghe să stea aici! Nu are asfalt printre corpurile de case, grajd și atelierul de tâmplărie. Ba, pe alocuri, terenul nu e deloc drept, ci urcă în pante, ca apele cele repezi, pentru ca, exact când te aștepți să se așeze, atunci să coboare brusc, spre cine știe ce alte cărări. Sălbăticie domesticită e curtea asta a bătrânului Gheorghe!

Venisem pentru atelierul lui. Auzisem de la localnici că ar fi unul dintre puținii meșteri în mâna căruia lemnul se lăsa modelat mai abitir ca o bucată de plastilină. Voiam să văd cu ochii mei cum acest moșneag, în loc să își plimbe nepoții pe dealuri și să comenteze politică la televizor, se luptă cu scânduri groase, rigide și nărăvașe, transformându-le în paturi, ferestre sau dulapuri trebuincioase. După ce am schimbat câteva vorbe pe prispa casei, i-am zărit lumina din ochi. Licărea acolo, ascunsă sub haina groasă a anilor. Dar nu se lăsa păcălită de ei ci, parcă să le facă în ciudă, strălucea exact ca-n anii tinereții.

DSC_0164a

Odată ce am trecut pragul atelierului, plin de rumeguș și mașinării ursuze, Moșul Gheorghe începu să-mi explice. „Uite, cu asta tai scândurile groase, după ce le iau măsuri. Le pun aici, dau semn, pornesc gaterul și într-o clipită sunt gata tăiate. Dar, mai apoi, vine treaba serioasă. Vezi cum sunt prinderile? Ei, draga tatii, astea sunt făcute în ceastă parte, de mașina asta veche. Și uite așa, cât e ziulica de lungă, îmi fac de lucru pentru cine-mi comandă. Ba ferești, ba uși, ba paturi. E mult de lucru la fiecare, că omul știe ce-i trebe, nu și cum trebuie să fie, el vrea să fie gata așa cum îl are-n cap, dar io de unde să știu, dacă nu gândesc ca el? Și atunci, mă pun pe treabă și mă gândesc. Mă Gheorghe, ție cum ți-ar plăcea să arate patul aista dacă l-ai face pentru tine? Dar ferestrele de la bucătărie? Dar dulapul acela pe care Tuța Liza ți-a zis că vrea să-l pună în cămară? Și, încet, cu fiecare mișcare de rindea, șlefuiesc gândul acesta. Îl întorc pe tăte părțile până când îs io mulțimit de el. Abia atunci mă apuc și leg piesele între ele”.

Citește și:  Bijuterie ascunsă în Piața Sfatului din Brașov

DSC_0176a

Îmi arată. Pașii îi sunt la fel de molcomi și mâinile, încă în putere, se mai încovoaie sub greutatea lemnului. Dar Moșul Gheorghe nici nu clipește. Zâmbetul nu i-a dispărut de pe chip de când a deschis poarta aceea veche și m-a primit în viața lui. Mă întreb de unde are atâta energie, cu ce resurse își duce, în fiecare dimineață, ființa în atelierul ăsta? Și atunci îl văd: o mână sprijină scândura cea grea, iar cealaltă manevrează de zor mașinăriile vechi de când lumea. Asta știe Moșul Gheorghe să facă de o viață întreagă. Deși, mare parte din ea a lucrat manual tot ce face acum, ajutat de mașinăriile acelea.

DSC_0162a

Îi simt nostalgia după acele vremuri și îl îndemn să-mi spună cum era. Zâmbește cald și, dintr-o dată, ca printr-o vrajă mă transpune într-o iarnă grea, cu omăt ce trece dincolo de ferestrele caselor. Vântul șuieră pe la geamuri și pe la încheieturi, de parcă amenință să ia cu totul, orice suflare se află aici. Totuși, undeva într-un colț de casă zăresc o vatră. Pe jos, pământ bătătorit. Un pat, câteva scaune cu trei picioare, o covată și o masă. Toată avuția unei familii. Iar afară, luptându-se din greu cu zăpada, zăresc chipul unui bărbat ce urcă pe șaua calului, ciubere. Pleacă hăt departe, peste muntele Bihariei, până la vecinii lui din Arad sau Baia Mare să le vândă. Un pumn de bani va primi pe ele, câțiva leuți care nu-i vor ajunge nici să treacă iarna. Lucrase la ciuberele acelea încă din pragul sezonului rece când munca la pădure și în mine fusese întreruptă. Dar nu se sperie, căci e moț din tată în fiu, obișnuit cu traiul greu aici, între munții care i-au fost de atâtea ori și prieteni și adăpost. Îi va lua câteva săptămâni bune să străbată toate drumurile acelea în care nămeții aproape că treceau de grumazul calului. Va înnopta câteodată în mijlocul pădurilor, păzit de ochii câinelui și dormind iepurește, de frica fiarelor sălbatice. Va mânca doar bucata de pită și slană pe care le are în desagă și pe care le va împărți cu bunul lui prieten. Își va lăsa nevasta în prag, cu inima mică, rugându-se să se întoarcă teafăr și copilul de numai câteva luni, dormind fără griji, în leagăn. Iar ea va încălța opinci și cioareci groși, își va pune năframa pe cap și va lua în spate țundra și va pleca lunea la târgul de la Roșia unde va vinde untul, smântâna și laptele, din ciuberele făcute o iarnă întreagă de bărbatul ei. Așa arăta o parte din viața moților de acum câteva zeci de ani, aici, în țara lor de piatră. “Trai greu”, îmi spune Moșul Ghorghe, aducându-mă, cumva, înapoi în atelierul lui de peste vreme. “Dar mie nu mi-o fost dată șederea, mie numa munca, la fel ca tuturor moților de când îi lumea”, îmi mai spune.

DSC_0167a

Nici atunci nu i-am văzut chipul întunecat. Era o seninătate nefirească în privirea lui. Anii brăzdaseră pe fața lui, la fel cum el crestează în trupul de lemn al copacilor. Dar asta nu l-a oprit să zâmbească. Iar atunci când o face, toată țara cea de piatră o luminează. Pentru că Moșul Gheorghe nu e doar un bătrânel simpatic, ascuns printre cojoacele de piatră ale Apusenilor. E arhetipul omului care sfințește locul, cu mâinile sale. E unul dintre cei vechi, dintre cei puțini rămași astăzi să împărtășească tainele lemnului, generațiilor noi. E veșnicia aceea despre care vorbea Vlahuță, născută din simplitatea traiului de la sat. Moșul Gheorghe este stânca din care s-au clădit acum milioane de ani, bătrânii Apuseni. Stânca modelată de căldura sufletească ce i se citește lui acum pe chip!

DSC_0158a

Are 84 de ani. Și a învățat să iubească mai mult decât vom reuși noi vreodată, pierduți în vacarmul cotidian. Îl cheamă Gheorghe, dar ar fi putut la fel de bine să i se spună Făclia din Apuseni. Pentru că așa de tare radiază și atât de cald îi este cugetul! L-am lăsat petrecându-mă din poarta aceea de lemn, până când, în goană de roți, casa, curtea, orătăniile și zâmbetul lui s-au ascuns după coline. În seara aceea, am visat un bătrân cu ochii calzi, depănând caierul vremii, de pe un deal îmbrăcat în frunze ruginii, păzit de încremenirea eternă a stâncilor. Era Moșul Gheorghe, cel în lumina căruia poți întoarce vremea, până la începuturile ei!

DSC_0206a

NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.