Gheţarul Apocalipsei din Antarctica, din regiunea de la sud de Cercul Polar Antarctic, este considerat, la momentul actual, cel mai vulnerabil loc de pe Terra. Imaginile din satelit arată deteriorarea rapidă a doi gheţari – Pine Island, care pierde în fiecare an circa 45.000 de milioane de tone de gheață, şi Thwaites, supranumit şi “Gheţarul Apocalipsei”, care înregistrează cel mai rapid ritm de topire din ultimii 5 500 de ani.
Antarctica, însemnând o suprafaţă de 14 milioane de kilometri pătraţi (al cincilea continent, ca suprafaţă, după Asia, Africa, America de Nord și America de Sud), conține 90% din cantitatea de gheaţă din lume şi 70% din „apa dulce” a Pământului. Grosimea medie a stratului de gheaţă, în acest cel mai sudic loc al Pământului, este de 1,6 kilometri. Dezghețul său complet ar crește nivelul mării cu 61 de metri, ceea ce ar fi o catastrofă pentru omenire.
Desigur, aşa ceva nu se poate întâmpla peste noapte, dar, potrivit unor estimări făcute de NASA, gheața Antarcticii s-ar putea topi semnificativ în cel mult 20 de ani. Banchiza Larsen B, din nord-vestul Antarcticii, de exemplu, veche de peste zece mii de ani, din 1995, până în 2002 s-a înjumătăţit, în 2005 s-a rupt şi, foarte probabil, acum, în anii 2020, se va dezintegra în sute de aisberguri.
Gheţarul Apocalipsei din Antarctica
Thwaites, “Gheţarul Apocalipsei”, supranumit aşa din pricina riscului ridicat de colaps, are potenţialul de a se topi rapid în următorii ani, dat fiind procesul de erodare de-a lungul bazei sale subacvatice. Specialiştii, apelând la o metaforă, spun că Thwaites “abia se mai ţine cu vârful unghiilor” de adâncul mării.
Este un gheţar neobişnuit de mare, legat de Golful Pine Island, parte a Mării Amundsen, din vestul Antarcticii, din “Tara Marie Byrd” (cel mai mare teritoriu nerevendicat de vreun stat de pe Pământ şi numit astfel după soția ofițerului de navă american Richard E. Byrd, care a explorat regiunea la începutul secolului al XX-lea).
Din cauză că Thwaites se sprijină pe fundul mării, nu pe uscat, “Gheţarul Apocalipsei” este foarte vulnerabil, curenții oceanici calzi topind ghețarul pe dedesubt. În ultimele două secole, baza ghețarului s-a dislocat de pe creasta fundului mării și s-a retras cu o viteză de 2,1 kilometri pe an, cu o viteză dublă faţă de cea pe care o presupuneau cercetătorii la începutul anilor 2000, de aceea se anticipează schimbări mari, într-un timp scurt, chiar şi de la un an la altul.
Datele satelitare au arătat că “linia de împământare” a gheţarului se retrăgea, în 2001, cu aproximativ un kilometru pe an, iar în 2021 s-au observat fracturi mari răspândindu-se pe suprafața platformei de gheață, aceasta arătând ca un parbriz spart – realităţi care infirmă previziunile anterioare cum că “Gheţarul Apocalipsei” se va topi foarte încet.
Dacă “Gheţarul Apocalipsei” s-ar topi, ar determina 4% din creșterea nivelului mărilor şi oceanelor, iar o prăbuşire bruscă ar ridica acest nivel cu 25 de centimetri, efectele s-ar simți și la New York, aşa cum arată o aplicaţie web dezvoltată de “National Oceanic and Atmospheric Administration” (NOAA).
Gheţarul Apocalipsei şi Gheţarul Pine Island – un colaps care ar putea fi de neoprit
Dacă Thwaites, “Gheţarul Apocalipsei”, este cel mai larg gheţar de pe Pământ – cu o lungime de aproximativ 120 de kilometri și extinzându-se până la o adâncime de aproximativ 2.600 de metri – Gheţarul Pine Island reprezintă aproximativ 20% din volumul total de gheață al banchizei antarctice occidentale.
Topirea Gheţarului Pine Island ar genera un „efect de domino” și asupra ghețarilor din vecinătate și, după o perioadă mai îndelungată, ar duce la prăbușirea întregii calote glaciare, un colaps care ar putea fi de neoprit şi care ar duce la creșterea nivelului oceanului global cu 3 până la 5 metri.
Urmarea ar fi inundarea dramatică a zonelor de coastă din întreaga lume, unde este concentrat un număr mare de locuitori, dispariţia a numeroase insule, perioade lungi de secetă etc.
Deoarece situaţia acestor doi gheţari devine din ce în ce mai îngrijorătoare, în 2018, oameni de ştiinţă din Marea Britanie şi SUA au înfiinţat o misiune de cercetare – “International Thwaites Glacier Collaboration” (ITGC) – care să ţină sub observaţie această regiune din Antarctica, să măsoare periodic viteza de topire a celor doi gheţari, curenţii marini, temperatura mărilor interioare etc.
Încălzirea globală – cauzată de om sau fenomen natural ciclic?
Întrebarea la care specialiştii nu oferă un răspuns clar este dacă încălzirea globală, topirea gheţarilor, implicit ridicarea nivelului mărilor şi oceanelor, fenomenele extreme (secetă, inundaţii etc.), extincția unor specii, schimbările privind sănătatea oamenilor etc. sunt cauzate de om sau sunt semnele unei ciclicităţi în istoria naturală a Terrei?
Cu siguranţă că activitatea umană are un rol în toate acestea, dar, pe de altă parte, există studii care arată că fenomene de încălzire globală au existat dintotdeauna în istoria Pământului – perioade de încălzire alternând cu glaciațiuni terestre, determinate de deplasarea Soarelui pe orbită, de erupţiile vulcanice etc.
De exemplu, în secolele al X-lea – al XI-lea, a existat o perioadă “caldă”, numită “maximul medieval”, în timp ce perioada 1550 – 1850 a fost foarte friguroasă, a “minimului Maunder”, numită „mica glaciațiune”, sau „mica eră glaciară”.
De asemenea, carotajele din gheaţa Antarcticii (operație de determinare prin foraj a structurii și compoziției straturilor de gheaţă), extrase de la adâncimi de 3 500 de metri, au permis reconstituirea temperaturii atmosferei pe o perioadă în urmă de până la 700 000 de ani.
În epoca actuală, conform temperaturilor reconstituite de climatologi, ultimul deceniu din secolul al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea reprezintă cea mai caldă perioadă din ultimii 2000 de ani.
Odată cu creşterea globală a temperaturii, topirea gheţarilor şi a calotei glaciare s-a accelerat. Din 1960, până astăzi, s-au pierdut circa 4000 km3 de apă, un volum mai mare decât al fluviilor Yangtze, Orinoco, Congo şi Nil împreună, iar într-un viitor nu foarte îndepărtat, cel puţin un sfert din cei aproape 160 000 de gheţari aflaţi în munţii înalţi din zonele polare vor dispărea, ceea ce va duce la un deficit foarte mare de apă potabilă (95% din această cantitate fiind înglobată în gheţari).
Un adevăr incomod…
În 2007, “An Inconvenient Truth” (“Un adevăr incomod”) a primit Premiul Oscar pentru “cel mai bun film documentar”. Filmul a fost realizat după o carte cu acelaşi titlu, semnată de Al Gore, vicepreședinte al SUA între 1993 şi 2001, scrisă “pentru a educa oamenii despre încălzirea globală”.
Al Gore porneşte de la o serie de afirmaţii din spaţiul public, pe care le consideră “prejudecăţi”, de felul: “Temperaturile nu cresc pretutindeni, prin urmare încălzirea globală este un mit”, “Gaura din stratul de ozon sau meteoritul căzut în Siberia provoacă încălzirea globală”, “ Nu se mai poate face nimic în legătură cu criza mediului, este prea târziu” etc.
Din punctul său de vedere, motivul pentru care societăţile contemporane nu au reuşit succese notabile în confruntarea cu încălzirea globală este acela că fenomenul nu ar trebui înţeles, aşa cum se întâmplă, ca o “problemă politică”, ci ca una morală.
Dacă ne gândim la cum arată lumea contemporană (pandemii, crize economice, financiare, războaie etc.), este greu de crezut că, într-un orizont de aşteptare rezonabil, vreuna dintre aceste probleme (inclusiv încălzirea globală) va fi rezolvată “moral”, atât timp cât comportamentele celor care decid mersul omenirii, care stabilesc “politici”, sunt tot mai “neclare” şi când prioritatea nu pare a fi binele individual şi colectiv, ci “factorul de putere”.
Gheţarul Apocalipsei si alte anomalii climatice – o ipoteză şocantă
Fie ca este vorba de Gheţarul Apocalipsei, care se topeşte, sau de alte anomalii climatice, schimbările majore la acest nivel sunt o evidenţă. 97% dintre oamenii de stiintă susţin teoria unor cauze antropogene (activitatea umana) pentru aceste aspecte. Există insă si câteva voci (puţine) care au opinii diferite.
O teorie şocantă despre anomaliile climatice a fost formulată de geologul australian Ian Plimer, o somitate in domeniu, intr-o carte publicată in 2009, intitulată “Heaven and Earth: Global Warming – The Missing Science” (“Cerul şi Pământul: Încălzirea globală – Greşelile ştiinţei”).
Ian Plimer, fără a nega efectele nocive ale activităţii umane asupra mediului, spune că există o ciclicitate la scara istoriei Pământului, pe care omul nu o poate controla, poate doar să se adapteze. Marea problemă a epocii noastre este că rata de creştere a temperaturii globale este de zece ori mai mare decât în perioada PETM (Paleocene-Eocene Thermal Maximum) si nu se poate anticipa cum si dacă ecosistemele se pot adapta la această creştere.
Geologul australian consideră că subiectul “anomaliilor climatice” a fost confiscat de militanţii ecologişti, de politicieni, de oportunişti si că a aborda dintr-o singură perspectivă această problemă a lumii moderne (inclusiv “politicile” pentru a o “remedia”) reprezintă o “ficţiune periculoasă”, “un lux al ţărilor dezvoltate”, fără bază ştiinţifică, “o nouă religie”, “cea mai mare şi mai ruinătoare escrocherie din istorie”, un pretext folosit de guverne pentru creşterea taxelor, a impozitelor, pentru că diverse “finanţări”, scopuri nemărturisite etc. depind de paravanul “neliniştii publice”. Iar această “nelinişte” trebuie intreţinută prin orice mijloace.
Este un punct de vedere acceptat de unii, negat cu vehemenţă de alţii, dar asupra căruia ar merita să medităm, să încercăm să înţelegem si să reacţionăm în cunoştinţă de cauză.
