Grădina Edenului, Paradisul, obişnuim să spunem, este un mit, o poveste prezentă, în diverse forme, în toate religiile şi culturile lumii, un simbol care aminteşte de începuturi, de o stare primordială de inocentă şi fericire.
Cu toate acestea, sunt istorici, arheologi, geologi, chiar dacă nu există un consens în această privinţă, care au formulat diverse teorii şi ipoteze, care sugerează că “Grădina Edenului”, descrisă în “Geneza”/ “Facerea” (prima Carte a Vechiului Testament) ar putea să fi avut o bază reală, nu doar mitologică, aşa cum, de exemplu, se adună tot mai multe dovezi că “Arca lui Noe” s-ar putea să fi existat în realitate, ceea ce s-ar constitui într-una dintre cele mai spectaculoase descoperiri din istoria omenirii.
Originea şi semnificaţia cuvintelor “Eden” şi “Paradis”
Cuvintele “Eden” şi “Paradis” vin din tradiții vechi și au o istorie interesantă. “Eden” provine din limba ebraică (“ēden”), în care înseamnă “plăcere, desfătare, bucurie”. Rădăcinile şi mai vechi ale cuvântului se află însă în limbile semitice înrudite – în akkadiană există termenul “edinu”, care înseamnă “câmpie, stepă”. Unii lingviști cred că în spatele termenului ebraic ar sta acest “edinu” akkadian, care, la rândul lui, derivă din sumerianul “edin” (“câmp, stepă, teren deschis”). Astfel, “Eden” ar însemna, în același timp, “câmpie fertilă”/ “câmpia bucuriei” și “loc de desfătare”.
“Paradis” este de origine iraniană – vine din vechiul cuvânt persan “pairidaeza”, format din pairi- (“în jur”) și daeza (“zid, împrejmuire”), înţelesul fiind, aşadar, de “grădină împrejmuită, grădină regală”, dobândind ulterior sensul spiritual de “rai”.
Grecii au preluat termenul ca “parádeisos”, desemnând parcurile luxoase ale regilor persani. De la greci, a intrat în latina biblică (paradisus), apoi în toate limbile europene. În traducerea greacă a Bibliei (“Septuaginta”, secolul al III-lea î.Hr.), termenul “parádeisos” a fost folosit pentru a traduce “Grădina Edenului”, de aici legătura directă dintre “Paradis” și “Eden”.
Cum este descrisă “Grădina Edenului” în textele sacre?
Edenul este zugrăvit ca un loc al începuturilor, o grădină a luminii și a frumuseții nepieritoare, unde creația era neatinsă de suferință și moarte. Nu era doar un loc geografic, ci o împărăție a armoniei, unde Dumnezeu Însuși se plimba “în răcoarea serii” (Geneza 3:8).
Edenul era “plantat de Dumnezeu spre răsărit” (Geneza 2:8). Nu era o grădină omenească, ci o lucrare divină, cu arbori uriași, “frumoși la vedere și buni de mâncat”. În centrul său se ridicau Arborele Vieții și Arborele Cunoașterii Binelui și Răului, simboluri ale nemuririi și ale libertății conștiinței.
În scrierile apocrife (de pildă, “Cartea Jubileelor”, capitolul 3, care reia istoria biblică a lumii, de la Creație până la Exodul evreilor din Egipt) se spune că Arborele Vieții era “înălțat precum un munte al Domnului”, în mijlocul Grădinii Edenului, strălucind cu flori nepieritoare, iar fructele lui erau “mai dulci decât mierea și mai albe decât zăpada”.
Din grădină izvora un fluviu al vieții, care se împărțea în patru: Pişon, Ghihon, Tigru și Eufrat (Geneza 2:10-14). Tradiția iudaică spune că aceste ape nu erau doar izvoare materiale, ci râuri de binecuvântare care udau pământul și hrăneau tot ce trăia. În „Cartea lui Enoh” (una dintre cele mai vechi scrieri biblice, dar catalogată ca text apocrif de către teologi), râurile Edenului sunt descrise ca având ape limpezi precum cristalul, “strălucind ca safirul și curgând cu murmur dulce asemenea psalmilor îngerești”.
Grădina adăpostea toate soiurile de copaci și flori, unele neîntâlnite în lumea de azi, cu parfumuri amețitoare și culori nepieritoare. “Pământul era acoperit de iarbă moale ca smaraldul și de crini ce nu veştejesc” (Apocalipsa lui Moise). Animalele trăiau în pace unele cu altele, “lupul și mielul pășunând împreună fără teamă”. Nu exista “prădare”, ci doar conviețuire liniștită.
Atmosfera Edenului, locuința omului și a îngerilor
Lumina Edenului nu era doar a soarelui, ci o lumină divină, ce nu apunea niciodată. Tradiția rabinică spune că ziua în Eden era “ca o sărbătoare nesfârșită”, în care timpul nu era măsurat în ceasuri, ci în bucurie. Apocrifele descriu aerul Edenului ca fiind plin de “arome de smirnă și tămâie”, aduse de vânturile ușoare trimise de Dumnezeu.
Adam și Eva erau “îmbrăcați în slavă” (Cartea lui Enoh 37), adică în lumina harului, nu în haine pământești. În unele scrieri (Apocalipsa lui Moise), îngerii păzeau hotarele Edenului și aduceau oamenilor cântări și cunoștințe divine. După izgonire, la intrarea in Eden a fost așezat un Heruvim cu sabie de foc (Geneza 3:24), dar tradiția spune că, dincolo de sabie, încă se mai vedea “strălucirea livezilor nepieritoare”.
În tradiția creștină, Edenul devine icoana Împărăției lui Dumnezeu, locul unde omul va fi readus la sfârșitul timpurilor. Edenul nu este descris doar ca un loc, ci ca o stare a lumii și a inimii – locul unde omul vorbește cu Dumnezeu față către față, unde toate ființele cântă aceeași cântare a bucuriei.
Grădina Edenului – mit sau realitate?
Felul în care este descrisă “Grădina Edenului” în textele sacre, din diverse culturi, unele detalii geografice, consemnate în acestea, i-au făcut pe istorici si cercetători să formuleze teorii în legătură cu existenţa reală a acestui loc. Iată cele mai importante direcții de interpretare:
Grădina Edenului, în Mesopotamia – Ipoteza clasică
“Geneza” (“Facerea”), prima Carte a “Vechiului Testament”, menționează patru râuri care izvorau din Eden: Pişon (despre care se spune că “înconjura întreaga ţară Havila, unde se aflau aur, onix şi bdelium), Ghihon (înconjura Etiopia), Tigru și Eufrat. Tigru și Eufrat există și astăzi pe vechiul teritoriu al Mesopotamiei (Turcia, Irak, Siria).
Edenul ar fi fost situat, aşadar, în sudul Mesopotamiei, între Tigru și Eufrat, aproape de Golful Persic. Alte argumente în sprijinul acestei ipoteze sunt că civilizația sumeriană (una dintre cele mai vechi, apărută în jur de 4000 î.Hr.) a avut mituri asemănătoare cu cel biblic (de exemplu, grădina zeiței Inanna). De altfel, Mesopotamia este adesea numită “leagănul civilizației”, locul unde agricultura și scrierea au început.
Ipoteza Armeniei/ Anatoliei (regiunea munților Ararat)
Un argument important pentru situarea (ipotetică) a Grădinii Edenului în regiunea Munţilor Ararat este că râurile Tigru și Eufrat își au izvoarele în munții Turciei de est (Armenia antică). Unii cercetători cred că Edenul ar fi fost mai aproape de izvoare, în zona munților Ararat, și nu în sudul Irakului. Apoi, tradiția biblică a “Araratului” (denumire provenind din sanscrită, însemnând “pământ sfânt”, unde a acostat Arca lui Noe) ar întări importanța acestei regiuni sacre.
Grădina Edenului, în Golful Persic
Ipoteza că “Grădina Edenului” s-ar fi aflat la capătul actualului Golf Persic a fost avansată de arheologul american, de origine germană, Juris Zarins, în 1990. Specialist în Orientul Mijlociu, acesta a utilizat informaţii din surse diverse, inclusiv imagini din satelit, care arată urmele unor vechi canale și delte fluviale. În perioada ultimei ere glaciare, nivelul mării era mult mai scăzut, iar zona unde astăzi este Golful Persic ar fi fost un teritoriu fertil, străbătut de râuri. De asemenea, susţine Zarins, este posibil ca inundația care a acoperit zona să fi inspirat atât Mitul Potopului, cât și amintirea “Grădinii pierdute a Edenului”.
Grădina Edenului, în Etiopia/ Sudan – Ipoteza africană
“Geneza” amintește râul Ghihon care “înconjoară țara Cuș” – Cuș era vechea denumire a Nubiei (Sudan/ Etiopia). Astfel, unii cercetători cred că Edenul ar fi fost undeva în Africa de Est, aceştia bazându-se şi pe un argument genetic și antropologic – Africa de Est este locul unde Homo sapiens a apărut și s-a răspândit, ceea ce ar putea fi o “Grădină a Omenirii”.
Ipoteza Diluviană (inundația Mării Negre)
Ipoteza Diluviană, propusă de geologii William Ryan și Walter Pitman, în 1997, plasează “ “Grădina Edenului” undeva în regiunea Marii Negre. Cu aproximativ 5 600 de ani i.Hr., Marea Mediterană a inundat brusc bazinul Mării Negre, provocând o catastrofă ecologică. Această catastrofă ar fi rămas în memoria colectivă ca “izgonirea din Paradis” sau “Potopul lui Noe”. Ipoteza leagă miturile biblice de geologia Mării Negre.
Interpretări simbolice cu baze reale
Unii cercetători nu caută un loc exact, ci văd Grădina Edenului ca pe un arhetip – un loc ideal, fertil, unde omul trăia în armonie cu natura (câmpiile irigate ale Mesopotamiei, deltele râurilor etc.). “Grădina Edenului” poate fi şi o “amintire” mitologizată a trecerii omului de la viața de vânător-culegător, la agricultură – ceea ce echivalează cu o “pierdere a inocenței” și începutul muncii grele.
Aşadar, nu există dovezi arheologice definitive pentru localizarea Grădinii Edenului, dar ipotezele cele mai frecvent discutate sunt: Mesopotamia (între Tigru și Eufrat), Golful Persic (acoperit acum de ape), Armenia/ Anatolia (în apropierea izvoarelor râurilor), Africa de Est (leagănul omenirii).
Iar dincolo de teorii şi ipoteze, “Grădina Edenului” (reală sau imaginară) exprimă, de fapt, peste timp, nostalgia omului pentru vârsta fericită a Începutului, pentru armonie şi echibru, dar şi dorinţa de perfecţiune. Poate fi interpretată şi ca un “refugiu interior”, în care esenţa naturii umane supravieţuieşte haosului, asemenea unui “Arbore al vieţii”, care se înalţă strălucind mai tare decât stelele, atingând cerul.
