Greşeli majore, erori de diverse feluri, cu impact asupra unei epoci, asupra unor colectivităţi, s-au produs mereu în istorie. Se spune că a greşi este omeneşte – “Errare humanum est” – că “Omul din greşeli învaţă” sau că “Frica de a greşi nu ar trebui să ne împiedice să căutăm adevărul”, dar când erorile au consecinţe pe scară largă sau asupra destinului oamenilor, acestea intră în memoria colectivă.
În Statele Unite ale Americii, dar şi în multe alte ţări dezvoltate şi cu sisteme de sănătate bine puse la punct, erorile medicale (diagnostice incorecte, tratamente nepotrivite, comunicare inadecvată între medic şi pacient, complicaţii care puteau fi prevenite etc.) reprezintă a treia cauză de deces (circa 300 000 de oameni mor anual, numai în SUA, din această cauză), după bolile cardio-vasculare şi cancer, după cum arată statisticile oficiale.
Iată câteva dintre greşelile din ştiinţele medicale, din epoca modernă, care nu ar trebui ignorate, pentru ca actul medical să fie întotdeauna în beneficiul oamenilor şi pentru a nu uita că ignoranţa, ca şi încrederea excesivă pot avea urmări ireparabile:
Greşeli în ştiinţele medicale – administrarea primelor vaccinuri pentru combaterea poliomielitei
În 1935, primele studii despre vaccinarea împotriva poliomielitei au fost efectuate de două echipe separate de cercetători. Una condusă de profesorul John Kolmer, de la Universitatea Temple, din Philadelphia, iar cealaltă de Maurice Brodie, un tânăr cercetător de la Universitatea din New York. Echipa Kolmer a dezvoltat un vaccin antipoliomielitic atenuat, care a fost testat pe aproximativ 10 000 de copii din SUA şi Canada.
Cinci dintre aceşti copii au murit de poliomielită şi alţi zece au dezvoltat paralizie în braţul în care a fost efectuat vaccinul, copiii vaccinati fiind din oraşe în care nu a fost nicio epidemie de poliomielită. Kolmer nu a avut un grup de control, ceea ce a reprezentat o eroare metodologică gravă, criticată aspru, la vremea respectivă, de către alţi cercetători.
Maurice Brodie, la rândul său, a pregătit un vaccin pe bază de formaldehidă, după ce l-a testat mai întâi pe el şi pe cinci dintre colegii săi, apoi pe 7 500 de copii şi de adulţi, alte 4 500 de persoane servind ca grup de control. În grupul de control, unul din 900 de copii a făcut poliomielită, iar din cei 7 500 de voluntari doar o singură persoană s-a îmbolnăvit, ceea ce a făcut ca vaccinul să aibă o eficienţă de 88% în primul an. Ambele vaccinuri au fost respinse şi au trecut două decenii înainte de reluarea cercetărilor care au dus la dezvoltarea vaccinului Salk, care să poată fi folosit în siguranţă.
Greşeli în ştiinţele medicale – campanii de injectare a pentamidinei în Africa colonială
Utilizarea preventivă masivă a pentamidinei pentru eradicarea “bolii somnului” s-a dovedit a fi o altă greşeală, în ciuda rezultatelor obţinute în reducerea epidemiei din anii 1950. “Boala somnului” sau Tripanosomiaza africană este o boală parazitară, provocată de un parazit transmis prin muşcătura muştei ţeţe. Principalele simptome sunt febră, cefalee, dureri articulare, prurit, în prima fază, iar în faza a doua, în interval de câteva săptămâni, confuzie, coordonare deficitară, insomnie, amorţeală.
În Africa Subsahariană, milioane de persoane sunt expuse riscului de a face această boală, în istoria recentă înregistrându-se mai multe epidemii, in 1886 – 1906, 1920, 1950, 1970. Pentamidina este un medicament antimicrobian, fiind utilizat în tratamentul mai multor boli infecțioase.
Între 1945 şi 1960, circa 13 milioane de persoane sănătoase din Africa Centrală şi de Vest au fost injectate preventiv cu acest medicament, deşi efectele pentamidinei fuseseră verificate pe doar două persoane sănătoase. Deşi medicii cunoşteau oarecum riscul administrării unui astfel de medicament, în 1954 s-a produs un adevărat “masacru”, cu nenumărate decese şi alte cazuri de cangrenă generate de tratamentul inadecvat.
Greşeli în farmacologie
Una dintre cele mai grave greşeli ale farmacologiei moderne a fost utilizarea talidomidei, un medicament utilizat în anii 1950 şi 1960, ca sedativ şi antivomitiv, mai ales în cazul femeilor însărcinate. Produs în Germania, acest medicament a fost comercializat, la inceput, sub diferite denumiri, în zeci de ţări, cu excepţia Franţei, Statelor Unite, Chinei, Indiei, Rusiei (URSS).
Testele iniţiale de toxicitate, făcute pe animale, precum şi testele clinice pe oameni nu au evidenţiat, la vremea respectivă, nicio toxicitate specială. A fost chiar apreciată performanţa medicamentului care, chiar în doze mari, nu avea un alt efect secundar observabil decât o anume somnolenţă. Ulterior s-au mai descoperit şi alte efecte secundare – iritabilitate, lipsă de concentrare, tulburări funcţionale ale stomacului, anxietate, hipertiroidism etc. Combinată cu alte substanţe, talidomida a apărut apoi în 55 de alte medicamente, cu indicaţia că poate fi administrată fără riscuri şi femeilor însărcinate.
Abia în 1961, la un congres neurologic din Düsseldorf, a fost făcută o prezentare despre nevrita periferică severă și ireversibilă şi alte leziuni nervoase cauzate de talidomidă. Vânzările s-au prăbuşit, iar pacienţii cu leziuni ca cele menţionate anterior au solicitat despăgubiri de la firma producătoare.
Un medicament periculos
Numărul victimelor tratamentului cu talidomidă a fost estimat la zeci de mii de cazuri (deşi a fost greu de precizat numărul acestora, pentru că medicamentul s-a administrat şi fără reţetă), inclusiv malformaţii congenitale – o tragedie care a dus la înfiinţarea Centrului Mondial de Farmaco-vigilenţă, cu sediul în Uppsala, Suedia. În Germania, rudele victimelor au iniţiat un proces, cel mai lung din istoria Germaniei, după cel de la Nurnberg.
Avocaţii apărării au fost convinşi, până la urmă, să renunţe la procedura penală, care ar fi dus la falimentul firmei producătoare şi la imposibilitatea plăţii despăgubirilor. Numai în Germania s-au acordat, în urma procesului, peste 6 milioane de mărci despăgubiri către “talomideri” cum au fost numiţi cei care au avut de suferit de pe urma acestui medicament.
Talidomida a fost interzisă, dar a revenit în atenţia cercetătorilor acum, la începutul secolului al XXI-lea, fiind testată, în cadrul unor studii clinice, pentru posibila eficacitate în tratamentul leprei şi al altor maladii, precum boala Crohn (o boală inflamatorie la nivelul tractului digestiv, mai ales în zona intestinului subţire şi colonului, fără cauze cunoscute) sau anumite tipuri de cancer.
Mulţi dintre cei care au supravieţuit tratamentului cu talidomidă sunt încă în viaţă, dar cu diverse dizabilităţi care au fost transmise şi copiilor lor, prin ADN modificat. S-a dovedit că o singură tabletă luată în timpul sarcinii, de exemplu, a provocat embrionilor leziuni ireversibile.
Erori grave în epidemiologie
Epidemiologia este ştiinţa care se ocupă de cauzele şi distribuţia maladiilor, identifică factorii de risc şi stabileşte metodele şi mijloacele de combatere a unei boli care are impact asupra unui număr mare de oameni. Epidemiologii propun intervenţii de sănătate publică, prin care să exercite controlul asupra răspândirii bolii.
Recursul la istorie arată că, în mai toate momentele dramatice provocate de epidemii, pandemii, boli necunoscute la timpul respectiv, s-au făcut greşeli medicale, unele majore, recunoscute mai târziu sau altele rămase, pentru totdeauna, într-o zonă de incertitudine.
Dacă ne referim numai la epoca modernă, una dintre cele mai devastatoare pandemii – “mama tuturor pandemiilor”, cum a fost numită – şi care seamănă, în multe privinţe, cu pandemia de COVID-19, pe care o traversăm astăzi, a fost “gripa spaniolă”, care a durat din septembrie 1918, până în iunie 1919 şi a ucis în jur de 100 de milioane de oameni, de pe toate continentele.
Atunci, autorităţile, temându-se de efectul moral, au ascuns adevărul, acela că trupele americane ajunse în Europa răspândeau o boală care a ucis rapid peste 400 000 de civili în Franţa şi alţi 100 000 de soldaţi aliaţi, în ultimele luni ale războiului, la care se adăugau aproximativ şase milioane de persoane din India şi China. Nenumărate cazuri neidentificate, precum şi decese nedeclarate au contribuit la extinderea pandemiei. Virusul care a declanşat “gripa spaniolă” a dispărut odată cu pandemia şi nimeni, până în prezent, nu a răspuns la întrebarea cum a devenit acest virus un agent infecţios atât de periculos.
Vaccinurile- controverse de-a lungul timpului
Este incontestabil că, în timp, descoperirea vaccinului, ca modalitate de prevenire a epidemiilor/ pandemiilor a reprezentat o cucerire ştiinţifică redutabilă. Încă din secolul al XI-lea, indienii şi chinezii apelau la ceea ce ei numeau “variolizare”, care consta în introducerea în organismul unei persoane a unei mici cantităţi de substanţă prelevată, cu ajutorul unui ac, din veziculele altei persoane cu o formă uşoară a bolii.
În 1796, medicul englez Edward Jenner, considerat inventatorul vaccinării, a realizat un experiment asemănător cu “variolizarea”, pe cazurile unor lăptărese infectate cu variola taurinelor şi rezultatele au fost încurajatoare.
Folosirea vaccinurilor înainte de declanşarea unei epidemii/ pandemii a devenit posibilă abia în secolul al XIX-lea, după ce botanistul Ferdinand Julius Cohn a decoperit bacteriile, în 1872, identificându-se ulterior agenţii patogeni care provocau lepra, difteria, tuberculoza, tetanosul, sifilisul. Louis Pasteur, în 1885, a creat vaccinuri împotriva holerei, antraxului şi turbării. Tot în secolul al XIX-lea, Charles Louis Alphonse Laveran, un medic militar, a descoperit agentul patogen al malariei, cee ce i-a adus acestuia şi un Premiu Nobel, în 1907. Cu toate acestea, şi în prezent, pe glob, la fiecare 15 secunde, cineva moare din cauza malariei.
Vaccinarea în epoca modernă
În prezent, vaccinarea, ca modalitate de prevenire a epidemiilor, acoperă o largă sferă de boli, tendinţa fiind aceea de a se concepe vaccinuri polivalente, cu o singură administrare, pentru a diminua numărul injecţiilor şi pentru a oferi o mare capacitate de protecţie a organismului. Este în curs de experimentare, de exemplu, şi un adjuvant, obţinut dintr-un virus vegetal, care să efienticizeze efectele vaccinurilor contra hepatitei C, a gripei sau împotriva unor cancere.
Potrivit statisticilor, foarte eficace sunt şi vaccinurile contra hepatitei virale B, a gripei, rujeolei (pojar), poliomielitei, tetanosului, difteriei (boală provocată de bacilul difteric şi care se localizează pe mucoasele din gât), a oreionului. Nu s-a găsit încă un vaccin antipneumococic, deşi, în lume, anual, mor din cauza pneumoniei, peste două milioane de copii.
Există însă şi o serie de controverse, nu puţine, legate de vaccinul contra tuberculozei, din cauza complicaţiilor de după vaccinarea cu BCG (Bacilul lui Calmette şi Guerin, după numele celor care l-au conceput), mulţi copii îmbolnăvindu-se de meningită sau prezentând alte complicaţii, din cauza vaccinului.
Un mare semn de întrebare, ridicat de specialiştii din străinătate, este legat de faptul că România este singura ţară din UE care mai face acest vaccin nou-născuţilor, deşi nenumărate studii au arătat că, la copiii vaccinaţi, infecţiile tuberculoase sunt mai virulente, de asemenea, favorizează afecţiunile reumatice, bronşitele, laringitele, scăzând chiar capacitatea imunitară a organismului. Sunt motive pentru care OMS-ul a recomandat renunţarea la vaccinul contra tuberculozei.
În Statele Unite ale Americii, mai mulţi copii, după efectuarea unor vaccinuri – antioreion, antirubeolic, antirujeolic – s-au îmbolnăvit de autism, până la momentul vaccinării fiind perfect sănătoşi. Şi combinaţia dintre vacinurile antitetanos, antidifterie şi anti tuse convulsivă, cu un vaccin pneumococic a dus la simptome ASD (Autist Spectrum Disorders), fapt recunoscut oficial.
“Omul nu poate trăi sănătos pe o planetă bolnavă”
Acum, la începutul secolului al XXI-lea, ştiinţele medicale au făcut progrese enorme. Cu toate acestea, felul în care a evoluat şi evoluează pandemia de SARS-CoV-2 arată că, în faţa unei situaţii dramatice, care afectează o lume întreagă, există încă multă incertitudine, derută, opinii contradictorii chiar din partea specialiştilor, nervozitate, panică. Iar toate acestea reprezintă un teritoriu care favorizeala greşelile.
Un principiu moral elementar ne spune că scopul oricărui act medical trebuie să fie salvarea vieţii oamenilor şi redobândirea sănătăţii organismului. Iar pentru atingerea acestui scop este nevoie de profesionalism, de studii aprofundate, verificate şi confirmate şi, nu în ultimul rând, de grijă şi de empatie faţă de oameni. În plus, nimeni nu ar trebui să piardă din vedere, aşa cum spunea un celebru medic francez, Servan Schreiber, autor al unei cărţi devenită best-seller mondial (“Guerir” – “A vindeca”), “Omul nu poate trăi sănătos pe o planetă bolnavă”.
