Greutatile, masurile, balanta si standardizarea lor au permis, de-a lungul timpului, reglarea schimbului de marfuri, structurarea sociala a comunitatilor si, implicit,  functionarea fireasca a vietii cotidiene. Dezvoltarea, in antichitate, a primelor civilizatii avansate – cele din Mesopotamia, Egipt, Orientul indepartat – a fost generata, in mare masura, de amploarea pe care a avut-o comertul, de la un anumit moment inainte. Mii de ani, trocul a fost principala modalitate de desfasurare a comertului, dar aparitia monedelor a facut necesara crearea unor instrumente de masura, pentru a cantari si masura cu mai mare exactitate. Vreme de mai mult de cinci mii de ani, pentru lungime, oamenii au utilizat masura propriului corp, ca etalon – latimea palmei, « piciorul », « cotul » (lungimea antebratului), ultima fiind o unitate de masura pe care egiptenii, de exemplu, au folosit-o inca din mileniul al III-lea i.Hr. Pentru lungimi mai mari, se apela, de regula, la o funie innodata de o suta de coti.

balanta

Balanta, ca instrument de masurare a greutatii, era cunoscuta inca din antichitate. Egiptenii cantareau cu balanta simpla doar metalul si medicamentele (plantele de leac), etalonul de aur corespunzand unei greutati de 15 grame. Balanta avea si o importanta semnificatie simbolica, reprezentand ideea de adevar si justitie. In nenumarate mituri egiptene se povesteste ca, pentru a trece in lumea de dincolo, inima defunctului era « cantarita » de zei, de Anubis (zeitate cu trup de om si cap de caine), pe talerele balantei, folosindu-se, drept contragreutate, un fulg, pentru a se vedea daca omul respectiv «a apasat vreodata pe bratele balantei » sau daca « a micsorat masura de porumb », adica sa se constate daca a fost onest cu semenii sai. Se intampla destul de des, chiar si in timpurile vechi, ca negustorii sa isi rotunjeasca veniturile prin manipularea masurilor si a greutatilor. De aceea, intr-o etapa urmatoare, greutatile din piatra sau din bronz au inceput sa fie inscriptionate cu insemnele regale, dovada ca acestea au fost calibrate. In schimb, Curtea Regala percepea un impozit pe marfuri, numit « drept de masurare ».

Romanii, la randul lor, au realizat balante de mare exactitate, formate dintr-un vas de cantarire, amplasat la capatul unui brat orizontal, si o greutate (ajustabila) agatata la capatul celalalt. Dupa acest model, mai tarziu, in 1798, Edmund Regnier a  conceput cantarul vertical (dinamometrul), dotat cu un resort si cu o scala, care indica greutatea.

Trebuie constatat ca, pana in secolul al XVIII-lea, a existat o mare varietate de greutati (din arama, fonta, alama) si masuri confuze. La data de 30 martie 1791, la Conventia Nationala Franceza, s-a decis ca unitatea oficiala de lungime – metrul parizian – sa fie a 40-a milionime din circumferinta Pamantului. In aceeasi epoca, Lavoisier, considerat « parintele » chimiei moderne, a perfectionat balanta si principiile de cantarire, concepand o balanta de laborator, sensibila la miligrame.

scala de justitie
scala de justitie

Standardizarea unitatilor de masura pentru lungime, masa si timp s-a facut insa abia in secolul al XIX-lea, in 1875, in cadrul Sistemului International al Unitatilor (unitati SI).

In prezent, aparatele electronice de masurat s-au generalizat, cantarele care afiseaza greutatea si pretul, pentru marfurile din magazine, devenind un loc comun. Cea mai sensibila balanta din lume a fost creata in 2012, de catre cercetatorii de la Institutul Catalan de Nanotehnologie, care poate sa cantareasca la nivelul yoctogramelor (1 yoctogram = 10 la puterea -27 dintr-un kilogram).

Un cuvant pe care dictionarul limbii romane nu il include, dar care a devenit un termen international, este « metrolofil », desemnandu-i pe colectionarii de greutati, balante si alte aparate de masurare

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.