Hieroglifele – semne sacre

Hieroglifele sunt “literele” (desi termenul este oarecum impropriu) pe care se baza scrierea in Egiptul antic, in urma cu peste 3000 de ani i.Hr. Termenul “hieroglife” deriva din cuvintele grecesti “hieroglyphicos grammata”, care inseamna “semne sfinte”/”cuvintele zeului” (corespondentul sintagmei “medou netjer”, din limba egipteana), referindu-se la faptul ca egiptenii credeau ca scrierea fusese inventata de zeul Thot, numele grecesc al lui Djehouti, reprezentat cu trup de om, negru ca un babuin, si cap de pasare ibis, alba. Era supranumit si “stapanitorul timpului”, pentru ca el era cel care guverna succesiunea anotimpurilor, dar era si intruchiparea inteligentei,  a puterii cuvantului, stiinta sa era nelimitata, stia tot, intelegea tot. Legenda spune ca cine era in stare sa descifreze formulele magice din “Cartea lui Thot” devenea mai puternic decat zeii.

Zeul  egiptean Thot a fost adoptat si de lumea greco-romana, unde a fost numit Hermes Trismegistus/Mercur, pastrator al secretelor divine. Cea mai veche inscriptie in care se folosesc hieroglife a fost descoperita in 1992, pe o placa de mormant  datand din 3250 – 3200 i. Hr., descoperita la  Abydos (langa Teba), un vechi oras sfant al Egiptului, in care era foarte puternic cultul lui Osiris (zeu al primaverii, al agriculturii, al reinnoirii ciclice a naturii). Inscriptia demonstreaza ca hieroglifele se utilizau, in Egipt, cam in aceeasi perioada in care, in Mesopotamia, se folosea scrierea cuneiforma.

Misterul si fascinatia generate de scrierea hieroglifica se explica, in primul rand, prin faptul ca aceasta se baza pe imagini (pictograme), si nu pe litere, in sensul consacrat al cuvantului. In comparatie cu alfabetul latin, care avea 26 de litere, hieroglifele egiptene cuprindeau aproximativ  800 de semne, o trasatura distinctiva fiind absenta vocalelor. In timp, hieroglifele s-au inmultit, ajungand la aproape sase mii. Pana in jurul anului 2500 i.Hr., egiptenii foloseau doua feluri de scriere – hieroglifele, gravate in piatra sau in lemn, pentru textele sacre, si scrierea hieratica – pe papirus, cu cerneala, folosita in textele administrative sau private.  Ambele tipuri functionau insa pe acelasi principiu, potrivit caruia semnele exprimau intelesul si nu sunetele. Numai scribii – elita intelectuala a societatii – aveau acces la tainele unui asemenea scris.

Hieroglifele reprezentau fiinte, obiecte, elemente din mediul inconjurator – o pasare, o planta, o barca, un soare, un animal, un om vazut din profil sau din fata, asezat sau in picioare etc., fiecarei astfel de imagini fiindu-i asociat un anumit inteles. Deosebirea, in raport cu desenele obisnuite (care nu erau semne ale scrisului, desi semanau), se facea in functie de dimensiunile imaginii, de asezarea lor compacta si de orientare (in linie, pe coloana). Citirea se putea face de la dreapta la stanga sau invers, orizontal sau vertical, de sus in jos. Daca figurile de oameni sau de animale priveau spre stanga, textul trebuia citit de la stanga la dreapta (si invers). Cuvintele nu erau separate prin spatii libere sau prin semne de punctuatie, dar existau anumite semne care marcau sfarsitul unui enunt. Numai o solida cunoastere a limbii si a sintaxei permitea delimitarea cuvintelor, a propozitiilor sau frazelor. In plus, estetica textelor era asigurata de amplasarea semnelor, ordonat, intr-un patrat virtual (“quadrat”), care putea fi acoperit de ideograme integral sau partial, dupa gustul scribului.

Scrisul cu hieroglifele se baza pe trei categorii de semne – fonogramele (reprezentarea sunetelor), ideogramele si determinantii. Fonogramele erau rezultatul unui proces de abstractizare, ca in orice scriere. De exemplu, o imagine nu insemna ceea ce arata, ci un sunet/ grup de sunete. Mai exact, daca intr-un text era desenata o iepuroaica, aceasta nu insemna ca se referea la animalul respectiv, ci la consoanele care intrau in denumirea egipteana a iepuroaicei, adica W si N (vocalele nu erau reprezentate in scris, ele trebuiau deduse din context). B era redat printr-o jumatate de picior de om (de la genunchi in jos), D – o palma intinsa, Dj – o cobra, H – o coada de taur, K – o panta, L – un leu culcat, M – o bufnita, N – valuri, R – o gura, T – un semicerc etc.

Daca fonogramele permiteau scrierea unui cuvant descompunandu-l in sunetele care il alcatuiau, o ideograma reprezenta un cuvant intreg. De exemplu, numele zeului Horus era redat in scris printr-un vultur. De regula, ideogramele se foloseau pentru numele zeilor si pentru cuvintele din vocabularul fundamental. Determinantii (semne “mute”) nu erau obligatorii, dar aveau importanta in dezambiguizarea mesajelor, deoarece faceau referire la un anume camp lexical. Un semn “mut”, de exemplu, era “un om sezand”, care insotea cuvinte care desemnau fie  un preot,  fie un mestesugar, un asiatic, un fiu, un frate etc.

In epoca moderna, cel caruia ii revine meritul de a fi descifrat hieroglifele este Jean Francois Champollion, un egiptolog francez. Cheia acestei descifrari a fost o piatra din bazalt negru, denumita Piatra din Rosetta, inscriptionata in trei limbi, si pe care un soldat al lui Napoleon a gasit-o langa localitatea Rosetta, din Delta Nilului, in 1799. Champollion, foarte bun cunoscator al limbii copte (o limba afro-asiatica derivata din egipteana veche), pe care o invatase de la un preot egiptean, reuseste, printr-un colectionar, sa obtina o copie a pietrei respective, in anul 1808. Comparand inscriptiile si diverse papirusuri, celebrul egiptolog reuseste sa descopere principiul gruparii semnelor hieroglifice. In felul acesta, savantii au putut avea acces la extraordinarele informatii despre civilizatiile avansate ale lumii antice, Egiptul fiind una dintre acestea.

Hieroglifele nu se mai folosesc in scrierea egipteana, s-au pierdut dupa secolul al IV-lea d.Hr., odata cu inchiderea lacaselor de cult “pagane”, de catre imparatul roman Teodosiu I, care a cucerit multe dintre provinciile orientale. Cu toate acestea, multi cercetatori considera ca hieroglifele stau la baza alfabetului fenician (un alfabet consonantic, care nu noteaza in scris decat consoanele), din care s-a dezvoltat alfabetul ebraic.