Hipercorectitudinea este un fenomen lingvistic, generat de dorinţa unor vorbitori ai unei limbi de a se exprima într-o manieră “prea corectă” şi care, în virtutea unor analogii, contaminări sau confuzii, aplică în mod mecanic reguli valabile în alte situaţii. Se ajunge, astfel, la forme şi pronunţii greşite, nerecomandate.

Aşadar, hipercorectitudinea nu este o corectitudine dusă “la extrem”, impecabilă, cum ar putea sugera termenul care denumeşte acest aspect lingvistic, ci o greşeală făcută din dorinţa de a evita altă greşeală sau de a epata, în exprimarea scrisă sau orală. Paradoxal, hipercorectitudinea, când este vorba de domeniul lingvistic, nu este corectă.

În mass-media, dar şi în comunicarea cotidiană, mai ales în limba română actuală, extrem de dinamică, în care au pătruns masiv împrumuturi neologice, multe neadaptate specificului limbii române, se poate constata o accentuare a acestei erori lingvistice – hipercorectitudinea (numită şi hiperliterarizare sau hiperurbanism), care, de altfel, se poate manifesta, la nivel fonetic, ortografic, morfologic, sintactic, şi în cazurile care nu ţin strict de neologisme.

Biblioteci moderne

De exemplu, se pot auzi frecvent, în limbajul uzual, pronunţii greşite, hipercorecte, rezultat al “contaminării” de la pronunţia unor termeni din limba germană (cu “ş” iniţial), ale unor cuvinte împrumutate din diverse limbi, precum: “şpray”, în loc de “spray” (din engl. Spray), “ştat”, în loc de “stat” (în expresia “stat de plată”), “şprint”, în loc de “sprint” (din engl. sprint), “ştart”, în loc de “start” (din engl. “start”), “ştatut”, în loc de “statut” (din fr. ”statut”), “şpicher”, în loc de “spicher” (din engl. “speaker”), “ştofă”, în loc de “stofă” (din germ. “stoff”), “ştand”, în loc de “stand” (din fr. “stand”, germ. “stand”) etc.

Aşadar, hipercorectitudinea, în exemplele anterioare, este un fenomen care a apărut prin similitudine cu pronunţia unor împrumuturi mai vechi din limba germană, în care secvenţa iniţială era reprezentată (corect) de sunetele “şp-”, ca în cuvintele: şpagat, şpaclu, şpriţ etc.

Un exces de corectitudine fonetică se poate constata şi în pronunţia unor cuvinte care se se scriu corect cu grupul “esc-”, nu cu “ex-”. Se va scrie şi se va pronunţa corect: “escapadă” (nu “excapadă”), “escortă” (nu “excortă”), escroc” (nu “excroc”), “escrocherie” (nu “excrocherie”), “escală” (nu “excală”) etc.

Un caz frecvent de hipercorectitudine este cel legat de scrierea şi pronunţia pronumelor personale “eu, el, ea, ei, ele” şi a verbului “a fi”, la indicativ prezent, “este”. Aceste cuvinte se scriu corect aşa cum sunt menţionate anterior, dar se pronunţă cu un “i” scurt inţial: [ieu, iel, ia, iei, iele, ieste]. Pronunţia cu un “e” sec este greşită, un caz de hipercorectitudine. Pe de altă parte, trebuie reţinut că “e” la început de cuvânt, în toate celelalte cazuri, se pronunţă cum se scrie: emoţie, existenţă, epocă etc.

Citește și:  Cum este corect – constitue sau constituie, atribue sau atribuie?

Şi în cazul unor structuri sintactice, din dorinţa (inadecvată) de a respecta regula acordului gramatical, au apărut forme hipercorecte: “noi-născuti”, în loc de forma corectă “nou-născuţi”, “probleme recente apărute”, în loc de “probleme recent apărute”, “drepţi-credinciosi”, în loc de “drept-credincioşi”, “răi-platnici”, în loc de “rău-platnici” etc.

În alte situaţii, vorbitori de limba română, dar care cunosc, de exemplu, şi câteva reguli de bază ale limbii franceze, le aplică incorect asupra unor împrumuturi. Se ştie, de pildă, că, în limba franceză, -s- între două vocale se pronunţă “z”. Aşa au apărut formele hipercorecte: premiză, dizident, dizertaţie etc. În realitate, aceste cuvinte, în franceză, se scriu cu dublu “s”, redus, în limba română, la unul singur. Prin urmare, se va scrie şi se va pronunţa corect, în română: premisă, disident, disertaţie etc.

“(Ai)noştri”, “(ai) voştri”, indiferent de context/topică, se scriu intotdeauna cu un singur “i”. Sunt însă persoane care, aplicând mecanic regula adjectivului antepus, care preia articolul substantivului, scriu greşit, cu doi de “i”, aceste adjective posesive: “Ai noştrii/voştrii copii tocmai au sosit”.

Carti si cunoastere

Nenumărate sunt cazurile în care unii vorbitori încearcă să evite o cacofonie introducând un “şi” între cuvintele care ar produce o cacofonie, de exemplu: “Ca şi comentator al unui meci aşa de important, trebuia să fie mai atent” (cacofonia se poate evita spunând: “În calitate de comentator” etc.). La fel de gravă este folosirea lui “şi”, inutil, şi în construcţii în care nu există cacofonii: “Ca şi inginer, a ştiut ce materiale să folosească”. Or, structura “ca şi” se utilizează numai în situaţiile în care se exprimă o comparaţie de egalitate: “El este la fel de deştept ca şi fratele său”.

Pronunţarea greşită a unor toponime sau nume proprii străine, după reguli specifice limbii române, în realitate fiind obligatorie pronunţia din limba de provenienţă este alt caz de hipercorectitudine. Frecvent putem auzi, chiar şi în mass-media, care ar trebui să fie un exemplu în folosirea limbii, pronunţii greşite ca: “Bruxelles” – pronunţat greşit [Brucsel], corect pronunţându-se [Brusel], “Turnul Eiffel” – pronunţat greşit [Aifăl], în loc de [Eifel], “Premiul Nobel”, pronunţat greşit [Nobăl], în loc de [Nobel], cu “e” accentuat, ca în limba suedeză, de unde provine.

Limba română, în varianta scrisă sau vorbită, oferă nenumărate alte situaţii de hipercorectitudine, pe care le putem evita fiind atenţi la reguli sau consultând un dicţionar, atunci când nu suntem siguri de formele corecte. Este bine să fim “hipercorecţi”, dar în alte situaţii de viaţă, în faptele, deciziile, atitudinile noastre., dar când este vorba de utilizarea limbii, hipercorectitudinea este o greşeală.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.