(În continuarea părţilor întâi şi a doua.)

Închidere de an, în Grohotiş

Pe 29.12.2013, cu trei oameni (eu, Alina şi Ionel) şi trei rucsaci la bord, maşina a pornit veselă la drum. Spiritul sărbătorilor de iarnă era prezent: a venit Moş Crăciun cu cadouri şi s-a ascultat muzică de sezon. Mai exact albumele „Cântece de iarnă” al formaţiei S.A.M. (Simple Armonii Muzicale) şi „Ninge iar” al lui Alexandru Andrieş. Melodia „Iarnă căruntă”, care-mi place foarte mult, de pe primul album, m-a făcut să zâmbesc, fiind în antiteză cu realitatea de afară: „Iarnă căruntă, … Suflare cruntă, de gheaţă şi ger, … Pleacă, sihastră! Strânge-ţi zăpada, Vino la anu’, Când te-oi chema!”. Mă uitam pe geam şi nu vedeam pic de zăpadă şi nici ger nu era. Iar o melodie de-a lui Andrieş m-a făcut să-I cer şi eu Celui de Sus: „Doamne, fă pământul alb!”. Dar m-am abţinut, aduncându-mi aminte că mi-am impus să nu-I mai cer nimic.

O bună bucată de drum am fost însoţiţi de ceaţă. La un moment dat, întorcându-se spre mine, pentru a-mi spune ceva, Alina a văzut prin luneta maşinii cum Soarele se lupta cu negura. Astrul diurn era mare şi destul de strălucitor. Dar încă nu căştigase bătălia. Până la urmă a reuşit să pună pe fugă ceaţă, asta întâmplându-se în apropiere de localitatea Băicoi. Laşa, a fost iute la fugă, dispărând brusc, lăsând în urmă cerul albastru, pe care trona, biruitor, Soarele.

1

De pe DN1, apropiindu-ne de intrarea în Câmpina, am văzut în depărtare Bucegii şi Munţii Baiului. Nu purtau zăpadă, aşa cum ar fi fost normal pentru această perioadă a anului. Alina a reperat Răzoarele din Baiului, despre care avem o amintire haioasă. Eram amândouă şi, în timp ce urcam pe sub acest vârf, eu am auzit un sunet ce aducea cu „mor, mor-ul” ursului. Am atenţionat-o şi ne-am oprit pentru a asculta mai bine. La scurt timp am desluşit un alt mormăit. Panicate, am început să facem zgomot pentru a-l speria pe Moş Martin, mărind în acelaşi timp pasul. Curând, vântul a adus până la urechile noastre notele unei talăngi. Ne-a revenit inima la loc. Ce auzisem noi era de fapt „mu, mu-ul” unei turme de vaci. Ne uitam la ele cum mergeau agale pe vârful Răzoare şi râdeam de cele întâmplate. Ce înseamnă să nu stăpâneşti la perfecţie limbile străine: cofunzi „te mănânc” cu „vrei lapte?”.

Am ajuns la Câmpina, despre care se spune că este oraşul cu cele mai multe zile însorite pe an, dar şi aşezarea urbană cu cei mai mulţi intelectuali. Aici ne-am oprit în faţa Casei Tineretului, locul de întâlnire cu Melinda şi cu domnul Sorin, ei venind dinspre Târgovişte. Această clădire se află în apropierea Bisericii „Sfânta Parascheva”. Aici, cândva, având de aşteptat un autobuz, lăcaşul de cult fiind situat vis-á-vis de autogară, am intrat şi am asistat la cea mai frumoasă slujbă. Ascultând rugăciunile şi cântecele bisericeşti rostite de Părintele Grigore Melnic, împreună cu toţi enoriaşii, într-un glas, mi s-a făcut pielea de găină. La ora stabilită, 08:30, au ajuns şi colegii noştri de tură. Pentru că ziua era scurtă şi nu trebuia să risipim nici măcar o secundă, după salutări, îmbrăţişări şi pupături, ne-am ocupat locurile în maşini şi am pornit spre satul Trăisteni.

De pe Calea Doftanei trebuia să virăm stânga şi să continuăm pe drumul 102I, aceasta fiind varianta cea mai scurtă spre destinaţia noastră. Ratând punctul de reper, respectiv indicatorul spre Sanatoriul Voila, noi am mers înainte, pe Calea Doftanei, şi apoi am cotit stânga pe DJ214. Am făcut un mic ocol, dar a meritat, având ocazia să vedem de la geamul maşinii frumosul sat Brebu, fosta reşedinţă de vară a lui Matei Basarab. Ajunşi la capătul localităţii, am luat-o spre vest, coborând pe un drum cu serpentine, am trecut râul Doftana pe un pod foarte îngust şi am ieşit în DJ102I, înainte de Cheile Doftanei, încheind bucla ocolitoare.

Podul mai sus amintit, pe lângă faptul că era lat cât o maşină, părea şi puţin şubred. Fericiţi că am ajuns la celălalt capăt al lui, fără să ne udăm, ne-am întrebat, în glumă, dacă va ţine şi maşina domnului Sorin. Dar şi ei au trecut cu bine. Sper că acelaşi noroc au avut şi celelalte autoturisme care ne-au urmat.

Cheile Doftanei, cunoscute şi sub numele de Cheile Brebu au fost săpate de apa neobosită a râului Doftana. Versanul drept este străpuns de un tunel prin care, odinioară, trecea calea ferată îngustă, astăzi, pe acolo strecurându-se un drum comunal. Am lăsat în urmă această lucrare a naturii şi am ajuns la barajul şi lacul de acumulare Paltinu, ambele rezultate în urma acţiunii omului. După ce în anul 1971 a fost finalizată construirea barajului arcuit din beton, cu înălţimea de 108 m şi lungimea coronamentului de 460 m, în spatele acestuia s-au strâns apele râului Doftana, luând naştere lacul de acumulare cu o suprafaţă de 197,5 ha şi un volum de 47 mil. m³. Are ca scop alimentarea cu apă potabilă şi industrială a oraşelor Câmpina şi Ploieşti, dar şi irigarea unor terenuri agricole şi producerea energiei electrice, la piciorul barajului existând o centrală hidroelectrică. Am coborât să ne dezmorţim picioarele, dar vântul rece ne-a făcut să nu zăbovim prea mult la baraj. Eu eram curioasă să văd dacă mai exista „pluta” de PET-uri. Tot acolo era, din păcate, graţie civilizaţiei necivilizate.

2

3

Am trecut de Teşila şi Valea Doftanei, şi am ajuns la Trăisteni, sat pe care l-am străbătut de-a lungul său. Aici, la confluenţa râurilor Prislopului şi Negraşului cu Doftana, am revăzut staţia de autobuz de care ne leagă o serie de amintiri. O dată, în luna mai a anului 2011, pe la ora 17:30, în timp ce eu, Alina şi Ionel aşteptam autobuzul de Câmpina, care nu a mai venit, am fost asaltaţi de mai multe vaci. Se întorceau de la păscut. Unele veneau de la deal, altele din valea şi s-au întâlnit în mijlocul drumului judeţean, în dreptul staţiei de autobuz. Pobabil că au început să-şi povestească ce au făcut în ultima vreme, iar vaca X, auzind că vaca Y a fost curtată de taurul comunal, geloasă, a vrut să o împungă puţin. Astfel cele două s-au luat la harţă, agitându-le şi pe celelalte surate, una dintre ele dorind să se pună la adăpost în staţia de autobuz în care ne aflam, reuşind să creeze puţină panică printre noi. Noroc că a venit un sătean, le-a strâns şi le-a mânat spre casele lor, pentru că nu cred că aş fi putut să o ţin în braţe pe cornuta speriată.

4

5

6

La capătul nordic al satului Trăisteni, asfaltul s-a terminat, continuându-se cu un drum nemodernizat. După aproximativ 6 km, de-a lungul râului Doftana, am ajuns în dreptul Cabanei Vânătorilor Valea Neagră. Am trecut pe lângă ea, dar nici nu ne-am imaginat că în doar câteva minute vom revenii aici. Trebuia să lăsăm maşinile mai sus, la bariera situată lângă ramificaţia cu drumul forestier Dinţeasa. Dar planul de acasă nu s-a potrivit cu cel din târg, o groapă lată cât o mașină și destul de adâncă, plină cu apă, formată în gheaţa care acoperea drumul forestier, ne-a făcut să ne întoarcem. Nu doream să rămânem împotmoliţi pe acolo. Astfel am revenit la Cabana Vânătorilor, unde am parcat. Era ora 10:30. Ne-am pus rucsacii în spate şi am continuat drumul pe jos, în compania râului Valea Neagră. Aerul rece îmi înghețase nasul. Pământul era acoperit de zăpadă, transformată pe alocuri în gheaţă.  Pe margini, râul purta o „dantelă” solidificată. Am depăşit groapa buclucaşă şi în zece minute am ajuns la barieră. Pe un copac alăturat acesteia era prins un panou care ne atenţiona că zona este frecventată de urşi. Iar într-un cerc roşu stătea chiar el, regele pădurilor, cu gura larg deschisă, etalându-şi dantura perfectă. Corect ar fi fost să scrie „Atenţie, urşilor, zona este frecventată de oameni!”. Iar în cercul roşu ar fi trebuit să apară imaginea unui om care într-o mână ţine o drujbă, în cealaltă mână o capcană, pe umăr poartă o puşcă, iar în urma lui lasă o dâră de gunoaie. Ţinând cont că ne aflam în regatul acestor animale sălbatice, noi, oamenii, eram intruşii. Multele urme din zăpadă, ne-au făcut să credem că ursul sărise peste hibernare în acea iarnă.

7

8

9

11

12

14

15

16

După vreo 5 km de mers pe jos, de la locul unde am lăsat maşinile, o alee mărginită de o perdea forestieră, realizată din brazi falnici, m-a făcut să cred că suntem un alai regal. Această alee  ne-a condus … nu la castel (acesta este din altă poveste), ci la cabana Ciungi. Nu era făcută din lemn, aşa cum văd eu o cabană de munte. În curtea din spate se afla o căsuţă drăguţă, deşi dărăpănată, cu prispă. Aici am făcut un mic popas, pentru a mai da jos din haine. Deşi poate suna straniu, cu cât luam altitudine, cu atât gradele din termometru creşteau, de acest fenoment fiind vinovată inversiunea termică. La ora 11:30, pornind din poiana aflată în faţa cabanei Ciungi, am început urcuşul prin pădurea de foioase şi conifere care îmbracă muntele Şeţu. Marcajul, „cruce roşie”, era cam rar şi şters. Pe alocuri am mai dat de un marcaj, „lăbuţă de urs albastră”, pe care l-am ignorat, presupunând că ne-ar fi condus spre bârlogul lui Martinică, ceea ce nu ne doream.

17

18

19

20

21

22

23

După 20-30 de minute, traseul a cotit la stânga, urmând o porţiune ce aducea cu un şanţ adânc. Părea că trecuse pe acolo un şuvoi, erodând pământul şi luând cu el copacii întâlniţi în cale. Această vale strâmtă, la capătul căreia am virat dreapta, a fost începutul unei zone cu doborâturi. În majoritatea cazurilor le-am depăşit trecând peste ele. Dar în unele locuri erau căzuţi mai mulţi copaci, unul peste altul, trebuind să-i ocolim. Partea aceasta a fost cea mai solicitantă, dar după 30 de minute a urmat o porţiune mult mai uşoară, cu potecă lină.

24

25

26

27

În jur de ora 13:00 am ieşit în golul alpin. Dacă în pădure, ici-colo, vedeam un petic de zăpadă, aici, o porţiune mai întinsă, aflată la adăpostul codrului, era acoperită de un strat de omăt, doar vârfurile marghilelor ieşind la suprafaţă.

28

29

30

31

32

După nu foarte mulţi paşi, în câmpul vizual ne-au apărut stâna Şeţu şi vârful Grohotiş. Un stâlp cu două săgeţi ne indica direcţia spre Cheia (marcaj „cruce roşie”; durata: 3 ore) şi Trăisteni,  prin Valea Negraşului (marcaj „punct roşu”; durata: 2 ore). Privind în urmă, dincolo de pădure, în zare, se vedeau munţii Baiului şi Bucegii. Am remarcat vârful Coştila, cu al său releu. Deasupra noastră, cerul albastru ducea lipsă de nori. Dacă aducem şi căldura în ecuaţie, nici nu am fi zis că era sfârşit de decembrie. Mai degrabă un sfârşit de primăvară, mai ales că pe lângă stână se vedea verdele crud al ierbii.

33

34

35

36

37

38

39

La ora 13:15 eram la stâna Şeţu. Mai stătusem aici în 2012, rămânând cu câteva crâmpeie de amintiri: imaginea cu toate bagajele noastre agăţate de cuiele bătute în bârnele de sus, ca să nu atenteze şoriceii la ele; fărâmele de cer care se vedeau printre scândurile acoperişului învelit cu folie de plastic; focul pe care l-am făcut seara. Între timp, acoperişul i-a fost îmbrăcat cu tablă, aceasta strălucind sub razele soarelui. I-am făcut o scurtă inspecţie. Are trei încăperi, tip vagon. Uşa de acces dă spre camera din mijloc, cea mai spaţioasă, fiind un fel de sufragerie-dormitor; pereţii şi podeaua sunt din lemn; pe peretele opus uşii de la intrare, erau laviţele pe care urma să dormim şi un gemuleţ pe care era lipit un ciob de oglindă; deasupra micuţei ferestre era prinsă o ilistrată cu imaginea unui urs; peretele din stânga era tapetat cu decupaje din reviste, cu femei mai mult sau mai puţin îmbrăcate, aceast colaj fiind denumit „Frumoase mame”; o icoană şi un buchet de busuioc atârnau de un cui; multe baterii, împrăştiate peste tot; o masă şi două poliţe întregeau mobilierul acestei încăperi. În dreapta era o cameră cam obscură, destinată păstrării şi maturării caşului. Spaţiul din stânga, cu podeaua de piatră, este locul unde se face focul necesar fierberii laptelui şi preparării mâncării ciobanilor. În faţa construcţiei se află o curte împrejmuită, cu o masă şi o bancă în mijloc şi două laviţe lângă gard. În stânga şi în dreapta stânii sunt amenajate două padocuri, un al treilea aflându-se la o oarecare distanţă, înspre pădure. Câteva colibe sunt împrăştiate în toate cele patru zări, acestea servind ca adăpost ciobanilor, pe perioada nopţii, pentru a le putea păzi pe oi.

Citește și:  La plimbare prin Tulcea (2)

40

45 - 29-30.04.2012 011

46 - 29-30.04.2012 013

41

42

43

44

47

48

49

50

51

52

După ce Ionel a măturat în interior, ne-am instalat, am stabilit cine pe ce laviţă doarme şi am mâncat la masa de afară. La ora 15:00, eu, Alina şi Melinda am pornit spre vârful Grohotiş, băieţii rămânând la stână pentru a face focul şi pentru a pregăti cina.

Prin spatele stânii trecea un drum care ducea spre vârf, dar noi am luat-o de-a dreptul, uneori intersectându-ne şi cu această fâşie de pământ înierbată. Am străbătut şi zone cu ghemotoace de iarbă, destul de nesuferite la mers. Şi tot aşa, uitându-mă când înainte, spre vârful Grohotiş, când în urmă, spre Bucegi şi Baiului, am ajuns la Pietrele Şeţului, după 40-50 minute de mers. Când am urcat prima oară la ele, în 2012, de la distanţă părea că cineva le-a mâzgălit cu vopse roşie. Ajungând lângă ele, am constatat că nu era vorba de vopsea, ci de licheni, în mare parte de culoare cărămizie, dar şi gri, galben muştar sau maro. Acum, culoare roşie nu mai era aşa de evidentă de la distanţă. Pesemne că lichenii s-au mai rărit. Stâncile au fost erodate după bunul plac al agenţilor externi, fie ei vânt, precipitaţii, îngheţ, dezgheţ. Pe una dintre stânci au fost cioplite nişte nume, o cruce şi anul 1944. Tare curioasă sunt care este însemnătatea lor, cine şi de ce le-a făcut.

54

55

56

57

58

59

60

61

62

63

64

65

66

67

68

69

70

Lăsăm grupul de stânci şi ne continuăm drumul. Ocolim prin dreapta un vârfuleţ ca o piramidă, la baza căruia era un strat mai gros de zapadă, traversăm, fără a ne asigura, drumul de creastă şi, împreună cu Alina, Melinda rămânând la bază, începem urcarea vârfului Grohotiş. Eu m-am oprit la martorul de eroziune care este ca un semn distinctiv pentru acest vârf, Alina luând-o direct spre borna care marchează altitudinea de 1768 m. Era ora 16:25, când soarele se pregătea să iasă din tură, terminându-şi serviciul în emisfera nordică. De la un minut la altul, cerul devenea tot mai roşu. La terminarea spectacolului oferit de astrul diurn, am pornit spre Alina. De aici, de sus, vedeam munţii Ciucaş, Neamţului, Baiului, Piatra Mare, Bucegi şi Valea Teleajenului. Am mai fi stat şi am mai fi admirat, dar începea să se însereze. Am recuperat-o pe Melinda şi am pornit spre stână. Am salutat iar Stâncile Şetului şi le-am urat noapte bună. Stăteau la taifas cu o stea strălucitoare. Era planeta Venus, cunoscută şi sub numele de Luceafărul, căreia i se mai zice şi steaua ciobanului. Nimic mai potrivit, că doar ne aflam pe un munte pastoral si urma să dormim la stână. Unul câte unul, se aprindeau becurile pe cerul nopţii, dar lumina lor nu era suficient de puternică, astfel încât să vedem pe unde păşim. Aşa că am aprins frontalele. Îngrijorat că nu mai veneam, Ionel ne-a ieşit în cale. Ne-am oprit puţin în spatele stânii. Cerul era plin de stele. Se vedeau Calea Lactee, Carul Mare, Carul Mic, cu a sa Stea Polară, W-ul Cassiopeiei, Orion. Înspre est se mai vedea o stea mare si luminoasă, posibil Sirius. Aşa îmi venea să dorm pe laviţa de afară, cu ochii la stele…Dinspre pensiunile din vale s-au văzut două focuri de artificii, ca nişte ciuperci uriaşe, roşii. Iar Crucea de pe Caraiman era aprinsă. Era aşa de mică, că abia se desluşea forma de cruce.

71

72

73

74

75

76

77

78

78-1

79

80

81

82 - 29-30.04.2012 090

83

84

85

86

87

88

89

Am intrat în stână. Focul ardea în vatră, iar fumul refuza să iasă pe geamul deschis sau pe coş. Băieţii erau veseli, semn că s-au cinstit în lipsa noastră. Se dorea ca această noapte să fie una festivă, un fel de Revelion în avans. Melinda a aprins două lumânări, una roşie, cu sclipici, alta sub forma unui Moş Crăciun. Adusese chiar şi două pocnitori (pe care nu le-am folosit). Carnea a început să sfârâie pe grătar, cârnaţii aşteptându-şi şi ei rândul. Murăturile, cozonacul şi alte bunătăţi stăteau cuminţele pe masă. După ce am terminat de mâncat, a urmat vinul fiert. Domnul Sorin, deschizând uşa de la intrare şi stând în prag, se uita la cerul înstelat, concluzionând: „ce peisaj trist, domne’”. Şi s-a dus la culcare. Noi, ceilalţi patru, stând în jurul focului, am început spectacolul artistic. Ionel cânta la muzicuţă, iar noi, fetele, cu vocea. O anumită nevoie fiziologică m-a făcut să ies afară. Venind de la foc, vedeam doar negru în faţa ochilor. Nu am avut timp să le dau ochilor posibilitatea de a se obişnui cu întunericul. Am auzit nişte zgomote, venind de undeva din apropiere. După ce-i fusese pomenit numele de atâtea ori în acea zi, mi-a trecut prin minte gândul că poate este vreun urs. Într-o secundă am făcut ce aveam de făcut şi mi-am reluat locul pe laviţă, lângă foc. Nu după mult timp, pentru că mă usturau ochii de la fumul care se încăpăţâna să nu iasă afară, m-am retras, băgându-mă în sacul de dormit. Am dormit destul de bine, trezindu-mă de câteva ori zgribulită. Afară, vântul bătea tare, zdrăngănind o bucată de tablă care nu era prinsă bine. La un moment dat, deschizând ochii, am văzut-o pe Alina uitându-se pe gemuleţul de lângă ea. Se auzea respiraţia cuiva. Simţind că m-am trezit, m-a întrebat „oare ce se aude, sforăit de om sau de urs?”. Glumind, am zis că este de urs.

90

91

92

Dimineaţa, Alina şi Melinda au ieşit afară, să vadă răsăritul, iar Ionel şi domnul Sorin s-au ocupat de foc, eu mai rămânând în sacul de dormit. După ce am renunţat la căldura lui, m-am echipat, şi împreună cu Alina am pornit spre izvor pentru a ne reface rezerva de apă. Izvorul se află la două minute de mers de la stână, drumul până acolo fiind plin de urme de urs, unele mai mari, alte mai mici. Întoarse la stână, am găsit masa pregătită. Am mâncat, ne-am făcut rucsacii, iar după o poză de grup, în faţa stânii, am plecat spre maşini. Alina propusese să ne întoarcem pe Zănoaga Mortului. Eu am fost de acord cu ea, dar ideea a fost respinsă de majoritate. Aşa că am coborât pe acelaşi traseu pe unde venisem.

93

93-1

94

95

96

97

98

99

100

101

102

103

104

105

106

În pădure, pe o porţiune cu zăpadă, se vedeau mai multe urme de urs. Probabil mama şi un/ doi pui au mers în şir indian, apoi s-au oprit şi în joacă s-au luat la trântă, formându-se o suprafaţă sferică cu zăpada răvăşită, după care şi-au văzut iar de drum. Sau poate că un urs şi o ursoaică au ieşit la plimbare şi apoi le-au venit gânduri de perpetuare a speciei.

107

108

După cabana Ciungi, pe malul stâng al râului, printre copaci, era un foişor cu etaj. Uşa de jos era deschisă, înăuntru aflându-se paie şi multe gunoaie. Uşa de sus, la care se ajungea urcând o scară, era închisă. Prin gaura cheii am văzut că etajul era amenajat, aflându-se acolo un pat şi o sobă cu alimentare electrică. Două gemuleţe mici, care dădeau peste râu, înspre pădure, erau folosite fie pentru observarea sălbăticiunilor, fie pentru a le lua la ţintă.

109

Ajunşi la drumul forestier, am văzut multe poteci făcute de urşi. Nu-i de mirare. Pe aşa vreme caldă, cum să-ţi doreşti să stai în bârlog?! Ba chiar unul se scălda în râu. Se pare că apa era cam rece, fiindcă ursul îngheţase. Ne-am întâlnit şi cu un grup de oameni. Şi ei ieşiseră la plimbare. Un bărbat trăgea o sanie pe care stăteau doi copii. Erau însoţiţi de trei căţei. Groapa care nu ne lăsase să avansăm cu maşina în ziua precedentă, devenise mai prietenoasă. Apa îngheţase, astfel încât s-ar fi putut trece pe acolo.

110

111

112

113

114

116

117

După ce ne-am strâns toţi la maşini, mergând răsfiraţi, Alina a propus să o luăm spre Pasul Predeluş, dar nu au fost amatori. Drumul care ducea într-acolo, se afla vis-á-vis de Cabana Vânătorilor. În timpul cât ne luam rămas bun de la Melinda şi domnul Sorin, pe lângă noi urcau multe maşini, una după alta, cotind pe drumul mai sus pomenit. Erau orăşenii care se îndreptau spre pensiunile unde urmau să petreacă Revelionul.

117-1

Aflându-ne în satul Trăisteni, Alina a mai venit cu o propunere, aceea de a nu mai ieşi în DN1 prin Câmpina, ci prin Comarnic, Ionel fiind de acord. Astfel, drumul ne-a purtat peste dealuri, văzând de la înălţime, în vale, sate precum Valea Doftanei şi Secăria. Din cartierul „Vatra Satului” se întrezărea oraşul Comarnic, asaltat de ceaţă, prin pâclă zârindu-se turlele bisericii Sfântul Nicolae. Ieşind în DN1, sensul de mers spre staţiunile de pe Valea Prahovei era sufocat de maşini. Poliţiştii, aşezaţi din trei în trei metri, încercau să fluidizeze circulaţia. Pe sensul nostru se circula mai mult decât lejer.

118

119

120

121

123

124

125

126

127

128

Am oprit de două ori, pe malul Prahovei, pentru ca Ionel să ia piatră de râu. Era ceaţă şi foarte frig. Şi ce vreme bună am avut noi pe munte! La al doilea popas, văzând un căţel care rătăcea pe acolo, i-am dat toată mâncarea care-mi mai rămăsese. Chiar dacă arăta bine, cred că în viaţa lui nu a mâncat şniţele, brânză, sărăţele şi cozonac. S-a lins pe bot mulţumit.

129

130

131

M-am despărţit de Alina şi Ionel în Ploieşti, la Gara de Vest, de unde eu am luat trenul spre Bucureşti. Eu miroseam a fum, mai ceva ca o bucată de şuncă care tocmai a fost scoasă din afumătoare, făcând notă discordantă cu ceilalţi călători. Sper că toţi aveau nasurile înfundate şi nu au fost deranjaţi de „parfumul” meu.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.