Incendiile din Australia. Suntem “programaţi” psihologic să ne subestimăm vulnerabilitatea în fata catastrofelor?

Incendiile din Australia, de o violenţă şi de un dramatism fără precedent, care au cuprins continentul de peste patru luni (septembrie 2019 – ianuarie 2020) şi care continua să facă victime, au impresionat o lume întreagă. O catastrofă de proporţii inimaginabile, ale cărei consecinţe, la nivel naţional şi global, sunt dificil de estimat la momentul actual.

Autorităţile australiene caută vinovaţi, specialiştii în ştiinţele mediului şi climatologie reiterează tot felul de teorii şi explicaţii, oamenii obişnuiţi, prinşi în infernul flăcărilor, încearcă să facă faţă dezastrului, să-şi depăşească spaimele, suferinţa, neliniştea, disperarea, revolta, să treacă prin haos, prin solidaritate, empatie si curaj.

Comportamentul uman în fata catastrofelor

Este o evidenţă că, în realitatea în care trăim, anomaliile climatice, dezastrele, semnele dezechilibrelor naturii se înmulţesc – secetă extremă, valuri de caniculă, calote glaciare care se topesc, furtuni violente, tornade, modificarea anotimpurilor, cutremure, alunecări de teren etc. Totul arată că se întâmplă ceva cu această planetă, dezastrele tind să intre în obişnuinţă, dar, de la distanţă, rămân adeseori doar titluri în mass-media, viaţa merge mai departe.

Paradoxal, în timp ce recurenţa catastrofelor naturale creşte şi sunt din ce în ce mai periculoase, mai violente şi mai dăunătoare pentru viaţa oamenilor şi pentru sănătatea planetei, cei care trăiesc în zonele expuse pericolelor (autorităţile, mai ales) nu par a lua măsurile de prevenţie necesare, întotdeauna, oriunde, suntem “nepregătiţi” pentru situaţiile extreme.

O astfel de atitudine, spun specialiştii, ar corespunde unui aspect fundamental al psihologiei umane: subestimăm, în mod natural, vulnerabilitatea noastră în faţa riscurilor, catastrofelor, dezastrelor. Această lipsă de prevenire s-ar explica, de fapt, prin tendinţa de negare a realităţii.

Suntem vulnerabili in fata dezastrelor? „Eroarea pariorului”

Majoritatea oamenilor consideră că cele mai grave catastrofe nu îi pot afecta direct şi că, dacă îi afectează totuşi, impactul în ceea ce îi priveşte, va fi minim. În psihologie, o astfel de atitudine este numită “eroarea pariorului” (o eroare logică), potrivit căreia, dacă ceva s-a întâmplat de mai multe ori, probabilitatea reapariţiei situaţiei respective este foarte scăzută.

Mutatis mutandis, incendiile din Australia sunt fenomene frecvente, se produc în fiecare an, în timpul verii australiene, numai că, de această dată, proporţiile dezastrului sunt imense, depăşind, de exemplu, de şase ori, amploarea incendiilor din Amazonia, de anul trecut. Nimeni nu a anticipat că vara australiană 2019-2020 va fi un dezastru cum nu s-a mai văzut.

Continentul australian arde de peste patru luni, s-au pierdut vieţi umane, fauna şi flora sunt distruse, aproape un miliard de mamifere, păsări şi reptile au murit, Marea Barieră de Corali este, în mare parte, afectată, sute de mii de oameni sunt evacuaţi, principalele drumuri sunt închise, nori de fum au acoperit zona şi s-au extins până spre coasta Americii de Sud. Nimic nu mai poate fi controlat, acest colţ de lume a amuţit, se aude doar zgomotul sinistru al flăcărilor.

Şi, în timp ce oamenii obişnuiţi sunt paralizaţi de spaimă, iar incendiile din Australia au făcut din acest continent un “Cernobîl al crizei climatice”, autorităţile politice, se spune în mass-media locală şi internaţională, precum cele ale Uniunii Sovietice, din anii 1980, par a se alimenta cu propriile “halucinaţii”, nefiind capabile să facă faţă situaţiei.

Primul Ministru al Australiei, premeditat sau victimă şi el a “erorii pariorului”, în mijlocul dezastrului a ales să plece într-o vacanţă în Hawaii (prezentând scuze publice ulterior), să posteze fotografii în care putea fi văzut alături de jucători de cricket, mizând cinic, cum îl acuză cei mai mulţi, pe faptul că ar putea acumula capital politic, în faţa unei opoziţii slabe, cu sprijinul reprezentanţilor industriei cărbunelui din zonă şi cu ajutorul presei controlate de magnatul Rupert Murdoch, proprietar al celui de-al doilea mare conglomerat media din lume.

Incendiile din Australia şi subestimarea riscurilor de catastrofă

Howard Kunreuther, profesor de ştiinţe decizionale şi politici publice, de la Wharton Business School, din SUA, care s-a ocupat îndelung de studiul comportamentului uman şi al luării deciziilor în caz de dezastre naturale, consideră că “neglijenţa” autorităţilor, în cazul incendiilor din Australia, ca şi în alte situaţii grave, din alte părţi ale globului, de-a lungul timpului, are un resort psihologic – “negarea”.

Liderii politici, de afaceri, în astfel de contexte, preferă să se gândească la obiectivele lor pe termen scurt, la afacerile curente, şi nu la riscurile şi consecinţele devastatoare ale unui dezastru care e pe cale să se producă sau tocmai se întâmplă.

O “tipologie în cascadă” îi împinge pe aceştia şi, adeseori, şi pe oamenii obişnuiţi, să considere că: 1. dezastrul nu se va întâmpla; 2. dacă acesta se întâmplă, îi va afecta pe ceilalţi, şi nu pe ei; 3. dacă îi va afecta şi pe ei, riscurile vor fi minime.

Cu cât timpul trece fără a avea loc catastrofe, cu atât “negarea” este mai puternică. Iar dacă ceva se întâmplă, dar fără mari pagube, cu atât este exacerbată atitudinea de “invincibilitate”, convingerea conducătorilor şi chiar a colectivităţilor că nu-i paşte niciun pericol. Un fel de fatalism sau de iresponsabilitate care duce la lipsă de iniţiativă, la indiferenţă sau la decizii greşite.

Mai mult, omul, prin natura sa, dar şi prin educaţie, are tendinţa de a acorda prioritate preocupărilor pe termen scurt care aduc satisfacţie şi plăcere. Nu este “programat” psihologic să ia în considerare posibilitatea de a suferi fizic, emoţional, financiar, într-un viitor care i se pare oricum incert.

Marturiile unor romani despre incendiile din Australia

Românul Daniel Ioniţă, lector la Universitatea Tehnologică din Sydney, declara recent într-un interviu, despre incendiile din Australia, că au fost cauzate, în mare măsură, de abandonarea unui obicei pe care aborigenii l-au practicat mii de ani – acela de a arde preventiv, în sezonul rece, tufişurile de pe terenurile aride, uscăturile din păduri şi de la marginea acestora, pentru a elimina riscul focurilor catastrofale în perioada verii.

În ultimii ani, însă, guvernul (ca reacţie de răspuns la protestele diverselor organizaţii ecologiste) a decis să nu mai defrişeze vastele teritorii acoperite de arbuşti, ceea ce, în incendiile din Australia, din 2019-2020, a condus la arderea unui volum de biomasă uriaş, imposibil de stăpânit.

De asemenea, multe dintre drumurile înguste şi neasfaltate din Parcurile Naţionale, spune profesorul român care trăieşte în Australia, au fost închise pentru turişti, deşi camparea în astfel de locuri era o tradiţie pe continent, fiind abandonate astfel şi acţiunile de prevenţie a focurilor.

Ce spune tragedia incendiilor din Australia despre viitorul planetei?

Terra este singura noastră “casă”. De sănătatea planetei depinde viaţa noastră şi a generaţiilor următoare. Felul în care catastrofele se înmulţesc în diverse părţi ale globului nu poate fi ignorat. Explicaţia generală, adusă de specialiştii în domeniu, legată de cauzele acestor schimbări majore şi dramatice, vizează efectul de seră, încălzirea globală, poluarea, comportamentul iresponsabil al omului faţă de natură şi în raport cu deciziile pe care le ia.

În fiecare an, Global Footprint Network calculează, după metode ştiinţifice, “Ziua depăşirii” (Earth Overshoot Day – EOD), adică data din an în care se presupune că oamenii au consumat rezervele pe care planeta le poate regenera anual şi s-a ajuns la concluzia că, până la sfârşitul acestui secol, populatia de pe mapamond ar avea nevoie de “2 Terra”, pentru ca natura să facă faţă nevoilor globale.

S-a constatat, de asemenea, că emisia de CO2, la nivel mondial, a crescut intr-un ritm accelerat, activităţile umane producând de 130 de ori mai mult CO2 decât totalitatea vulcanilor de pe Terra, nivel pentru prima dată atins în ultimii 800 de mii de ani.

Producţia de plastic a ajuns, pe glob, în numai câteva decenii, de la un milion de tone, la 350 de milioane de tone în prezent, în fiecare secundă, in lume, folosindu-se aproximativ 160 000 de sacose din plastic, adică în jur de 5 trilioane anual, iar descompunerea naturală a plasticului în mediul înconjurător necesită peste 500 de ani, având în vedere materialele folosite.

Este şi motivul pentru care Parlamentul European a adoptat măsuri drastice în vederea reducerii poluării, in general, a micsorării deşeurilor de materiale plastice, in special, şi obligativitatea de a se trece la pungi biodegradabile, măsură care, alături de altele similare, să împiedice procesul de alterare a mediului înconjurător. Este o problemă globală, care ţine, până la urmă, şi de posibilitatea fiecăruia dintre noi de a face un gest simplu, pentru sănătatea planetei, cât încă se mai poate.

Defrişările masive (între 13 şi 15 milioane de hectare de pădure dispar de pe glob în fiecare an), poluarea solurilor şi a apelor cu pesticide, risipa alimentară etc., toate arată ca omenirea trăieşte deja “pe credit”, din cauza exceselor umane, a iresponsabilităţii, a indiferenţei şi, poate, şi pentru că suntem “programaţi” să ne subestimăm vulnerabilităţile în faţa catastrofelor pe care tot noi le generăm.

Despre incendiile din Australia se spune tot mai insistent că sunt “începutul sfârşitului”, o “Apocalipsă climatică”, iar continentul – un fost “paradis terestru” care nu se va mai reface niciodată şi care abia după ce va trece o generaţie umană s-ar putea reechilibra, doar în condiţiile în care omul va fi capabil să ia deciziile corecte în privinţa schimbărilor climatice.

Incendiile din Australia – criza climatică, fatalitate, hazard, iresponsabilitate? Ipoteza şocantă a unui geolog australian

Ian Plimer este numele geologului australian, profesor emerit în “Ştiinţele Pământului”, care, fără a nega excesele lumii contemporane si faptul că epoca modernă, supertehnologizată, este generatoare de poluare şi că, deci, are contribuţia ei la încălzirea globală, susţine că există o ciclicitate la scara istoriei planetei noastre, pe care omul nu o poate controla, dar la care se poate adapta.

Geologul australian consideră că schimbarea climatică este ciclică şi imprevizibilă, că cei doi poli ai planetei au fost acoperiţi de gheaţă doar 20% din timpul geologic al Terrei şi că, prin urmare, ceva se intâmplă, în mod fundamental, în realitatea noastră.

Pentru Ian Plimer, încălzirea globală este un subiect care a fost confiscat de politicieni, de oportunişti, de militanţi ecologişti, care controlează lumea financiar şi care profită de astfel de situaţii pentru a creşte taxe, impozite, proporţional cu “neliniştea publică”.

Pe de altă parte, diverse organisme ştiinţifice internaţionale atrag atenţia asupra faptului că rata de creştere a temperaturii globale este de zece ori mai ridicată decât în perioada PETM (Paleocene-Eocene Thermal Maximum), marea problemă fiind dacă ecosistemele se pot adapta la această creştere.

Incendiile din Australia, despre care unii specialişti spun că au fost anticipate cu cel puţin zece ani în urmă, arată, în mod dramatic, că dincolo de teorii, de previziuni, de avertismente, de explicaţii, omul va ieşi întotdeauna învins din confruntarea cu forţele naturii. Criză climatică, fatalitate, hazard, iresponsabilitate, “eroarea pariorului”?

Pe lângă suferinţa australienilor, a vieţilor pierdute, a pagubelor materiale, aproape un miliard de vieţuitoare au dispărut în incendiile din Australia. Ce va urma? Un raport recent arată că, dacă pescuitul oceanic (deci un act care ţine de voinţa omului) va continua în acelaşi ritm cu cel actual, în anul 2050 nu vor mai exista peşti în Oceanul Planetar.

Şi astfel de fenomene (naturale sau generate de activitatea umană) se vor amplifica de-a lungul secolului al XXI-lea , subliniază un Raport IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change – Grupul interguvernamental de experți în evoluția climei). Se pare că ambiţia omului de a se juca “de-a Dumnezeu” este sortită eşecului. Rămâne de văzut care este paradigma care va rearmoniza relaţia om-natură şi dacă, în patrimoniul nostru genetic, este înscrisă supravieţuirea sau vocaţia vieţii, a echilibrului, a respectului faţă de ceea ce Terra ne-a dăruit.

http://www.youtube.com/watch?v=rmDCYWpa3TE