Între știință și ocultism – Experimentele alchimiștilor și căutarea Pietrei filozofale

Cuvântul alchimie provine de la termenul al-khmyia, care, deși este cunoscut sub forma sa arabă, are rădăcini grecești. Cuvântul khimyia derivă de la Khem, care înseamnă Țara neagră (denumire sub care era cunoscut Egiptul în Antichitate).

S-ar părea, deci, că arta alchimiei s-a născut pentru prima dată pe teritoriul Egiptului, în primele secole ale mileniului I, dar ea s-a practicat și mai devreme în China, India, Mesopotamia și Grecia Antică. Pe continentul european ea ajunge pe filieră arabă, prin Spania.

Alchimia este cunoscută mai ales pentru încercările adepților săi de a transforma metalele obișnuite în metale prețioase, cu precădere în aur sau argint. Ea a fost practicată intens în perioada Evului Mediu, până la finalul secolului al XVIII-lea.

Alchimia este, de fapt, predecesoarea chimiei moderne, cu mențiunea că, pe lângă partea experimentală, alchimia avea un însemnat substrat filosofic. Practicanții săi se ocupau cu amestecarea substanțelor, crearea de medicamente și poțiuni vindecătoare și sperau că vor găsi un elixir care să le ofere viață eternă.

Printre cei mai cunoscuți adepți și descoperitori europeni în domeniul alchimiei se numără Albert cel Mare, Roger Bacon, Raymond Lulle, Nicolas Flamel (despre care se spune că ar fi descoperit Piatra filozofală), John Dee sau chiar Isaac Newton, care și-a petrecut ultimii ani din viață încercând să descopere Piatra filozofală. În secolul al XVI-lea, alchimiștii europeni publică lucrări legate de metale și combinarea substanțelor, contribuind astfel la dezvoltarea științei chimiei moderne.

Lucrări cum sunt cele ale lui Paracelsus (Theophrastus von Hohenheim, 1493-1541), care are meritul de a fi printre primii care au introdus și alte științe în câmpul alchimiei, folosindu-se în cadrul experimentelor sale de matematică și geometrie, contribuie la evoluția acesteia de la o disciplină ocultă la știință. Paracelsus a fost primul care a folosit opiumul în tratarea anumitor boli și care a constatat o legătură între extracția de cărbune și afecțiunile plămânilor. Urmașul lui, Libavius, va redacta o lucrare în care va grupa principiile alchimiei numită Alchimia.

Alchimia s-a situat mereu la granița dintre știință și ocultism. Practicanții ei erau priviți de mulți ca niște șarlatani care amestecă substanțe – nefolositoare, de altfel – cu care îi păcălesc pe cumpărători. Cu toate că existau și mulți dintre aceștia, inițiații în tainele alchimiei credeau în cunoștințele transmise și se foloseau de ele în realizarea numeroaselor experimente pentru a atinge scopul suprem al alchimiei: găsirea Pietrei filozofale.

Ce era, de fapt, aceasta? În istorie, ea a circulat sub diverse forme și stări de agregare: elixir magic, praf roșu sau piatră. Cele mai numeroase surse povestesc că piatra a fost găsită în mormântul unui episcop cunoscut și foarte bogat. După moartea acestuia, un aventurier englez și alchimist, pe numele său Eduard Kelley, ar fi cumpărat-o de la un hangiu. Acesta descria piatra ca fiind roșiatică, foarte grea, dar fără miros. Un alchimist din secolul al XVII-lea susținea la rândul lui că a văzut-o. De această dată sub forma unui praf de culoarea macului roșu și care avea mirosul sării de mare.

Helvetius (pe numele lui adevărat Johann Friedrich Schweitzer, alchimist originar din Elveția) susținea că un practicant din țări străine îi arătase prețiosul artefact. Era, în descrierea acestuia, un praf cu luciu metalic de culoarea sulfului. Helvetius a lăsat multe însemnări legate de Piatra filozofală, unele în care descrie experimentele prin care cu ajutorul prafului a reușit să transforme o țeavă metalică în aur pur. Din păcate, după această reușită, alchimistul de la care luase pulberea, un anume Signor Geraldi, a părăsit țara și Helvetius nu a reușit să îl mai găsească. Însemnările sale sunt susținute și de experți în identificarea aurului din acea vreme și au reușit să convingă și pe cei mai sceptici de adevărul spuselor sale.

Despre Piatra filozofală se credea că poate transforma orice metal în aur, putea oferi viață lungă celui care o descoperea și constituia un panaceu universal dacă era topită și apoi ingerată. Ea putea, de asemenea, să confere puteri magice celui care o găsea. Acesta putea să devină invizibil după bunul plac sau să controleze forțele naturii și să se teleporteze dintr-un loc într-altul.

Găsirea Pietrei filozofale constituia Marea Operă a alchimistului. Marea Operă cuprindea șapte procedee divizate în patru etape de transformare (putrefacție, calcinare, distilare, sublimare) și trei faze (soluție, coagulare, uniune).

În plan filosofic (căci alchimiștii se considerau filosofi), metalele comune simbolizau, de fapt, viciile și slăbiciunile umane, de care omul trebuia să se lepede sub acțiunea epurărilor spirituale succesive. Așa cum aurul era considerat metalul perfect la care orice metal comun putea ajunge, omul fusese la începuturi perfect. Scopul alchimistului era să atingă din nou acea stare prin descoperirea secretelor alchimiei.

La baza științei stau câteva teorii legate de elementele primordiale, formarea și natura substanțelor, precum și nenumărate simboluri folosite de aceștia în experimentare, care se transmiteau prin viu grai sau prin scris, de la maestru la discipolii săi. Aceștia păstrau învățăturile primite și le transmiteau la rândul lor mai departe. În opinia lor, prin alchimie se puteau explica toate tainele lumii: originea universului și a toate celor care există pe pământ, precum și posibilitatea de a afla care este scopul existenței și a destinului omului și reintegrarea acestuia în echilibrul inițial cu natura.

Aflarea tainelor universului constituia pentru alchimiști Marea Artă. Filosofia alchimiștilor se baza pe ideea readucerii omului la starea primordială de grație. Aici intervenea Piatra filozofală care oferea alchimistului care o găsea iluminarea, înțelegerea tainelor universului și o legătură directă cu starea primordială a acestuia, precum și influență asupra elementelor primare.

Declinul alchimiei începe odată cu secolul al XVIII-lea, atunci când metodele științifice întrebuințate de practicanți transformă alchimia în chimie și fac uitate teoriile de altădată ale adepților, inclusiv găsirea Pietrei filozofale. Chimiști celebri din epocă ca Robert Boyle, John Dalton, Lavoisier și Nicolas Lemery (care publică pentru prima dată un curs de chimie) vor schimba pentru totdeauna fața alchimiei înregimentând-o în câmpul științelor exacte.