Kabuki reprezinta unul dintre cele mai importante mijloace de exprimare artistica din cultura japoneza fiind, alaturi de nō si bunraku, un deosebit stil de teatru. Kabuki presupune imbinarea armonioasa a dansului, a muzicii, a mimei si a design-ului vestimentar cu drama, iar rezultatul este de-a dreptul uluitor. Spre deosebire de stilul nō, care este mult mai solemn, scopul principal al stilului kabuki este incantarea si intretinerea audientei prin efecte si tehnici deosebite.
Kabuki – scurta istorie si evolutie
Termenul kabuki sugereaza nonconformismul si caracterul excentric al acestei arte insa reprezinta si o imbinare a ideogramelor pentru arta, cantec si dans. Se presupune ca istoria kabuki isi are radacinile la inceput de secol XVII, mai precis in anul 1603 cand preoteasa Izumo Taisha a adoptat un nou stil de dans ritualic. In acea perioada, Japonia se afla sub puterea unui regim feudal – Tokugawa, bazat pe forta shogunilor. Aceasta perioada in care Japonia se afla sub controlul shogunilor mai este cunoscuta din punct de vedere istoric drept perioada Edo. In aceasta perioda, tinere artiste interpretau in cadrul unor ample piese de teatru atat roluri de femei, cat si roluri de barbati. Piesele de teatru abordau de cele mai multe ori tema vietii de zi cu zi, iar rolul acestora era acela de a-i destinde pe spectatori. Acest stil si-a castigat foarte repede popularitatea.
Una dintre artistele reprezentative ale acelei perioade a fost Okuni, aceasta devenind populara dupa ce a realizat un spectacol deosebit la Curtea Imperiala. Se spune ca spectacolul sau a fost prima manifestare a stilului kabuki, aceasta fiind diferita de modul in care kabuki a evoluat pana in ziua de azi. Tot in aceasta perioada, intre kabuki si erotism a existat o stransa legatura, mai ales ca foarte multe dintre spectacole aveau tenta sexuala sau se terminau prin adevarate orgii. Din acest motiv, in acea perioada kabuki a fost denumit si “dansul si cantecul prostitutiei”.
Treptat, au fost infiintate teatrele kabuki in cadrul carora aveau acces reprezentantii tuturor claselor sociale. Spectacolele erau cu adevarat deosebite si reprezentau, dupa cum am mentionat si in randurile de inceput, o interesanta imbinare a mai multor stiluri artistice. Din cauza erotismului exagerat prezent in spectacole, incepand cu anul 1629 sunt interzise spectacolele oferite de catre reprezentantele sexului frumos (onna-kabuki). Dupa aceea, locul tienrelor artiste a fost luat de adolescenti, aceasta forma fiind denumita wakashū-kabuki. Considerand ca si acestia ar putea imbratisa prostitutia pe scena, shogunii au hotarat ca aceasta forma de manifestare artistica sa fie reprezentanta doar de catre barbati adulti (yaro-kabuki).
Incepand cu anul 1629, tinerii au fost din nou introdusi in scena pentru a interpreta roluri feminine.
Intre anii 1673-1841, kabuki a cunoscut o adevarata “epoca de aur”. In aceasta perioada s-au pus bazele teoretice ale acestei forme de manifestare artistica, ba mai mult decat atat kabuki a fost recunoscuta drept o arta in adevaratul sens al cuvantului. Teatrul de papusi si kabuki au fost considerate doua stiluri apropiate care s-au influentat reciproc in aceasta perioada de glorie. Tot in aceasta perioada sunt elaborate primele scenarii cu adevarat importante de catre dramaturgul Chikamatsu Monzaemon. Operele sale sunt considerate cele mai importante din toate timpurile, una dintre acestea fiind Sonezaki Shinju (in traducere Dubla sinucidere din dragoste de la Sonezaki). Opera nu doar ca a fost pusa in scena de catre artistii kabuki, insa spectacolele au avut o atat de mare influenta asupra publicului incat numeroasele cazuri reale de sinucideri i-au determinat pe shoguni sa o interzica.
In perioada 1842-1868, Japonia cunoaste o perioada de criza din cauza secetei, foarte multe dintre cladirile importante, printre care si numeroasele teatre kabuki fiind distruse in urma incendiilor. Mai mult decat atat, profitand de criza incendiilor si nemultumiti fiind de legatura artei cu reprezentanti ai claselor sociale de jos, cu negustori si prostituate, shogunii i-au expulzat pe toti cei care aveau legatura cu aceasta forma de manifestare artistica. In acest fel, popularitatea acestui stil dramatic a scazut considerbil, kabuki intrand in sfera culturii de jos, desi au fost construite noi locatii. Acest lucru a dus la pierderea tehnicilor traditionale, a costumelor si a povestirilor.
Artistii europeni au inceput sa prezinte interes pentru kabuki si multi dintre acestia s-au inspirat din arta japoneza. Interesul occidentului pentru arta japoneza a facut ca aceasta sa prinda din nou forma si culoare.
Anul 1868 marcheaza pentru Japonia o noua era politica dar si culturala – era Meji. In aceasta perioada au fost puse bazele pentru kabuki modern, iau nastere alte subgenuri, povestirile traditionale fiind imbinate cu cele moderne. In aceasta perioada, cultura japoneza a suferit numeroase schimbari, multe dintre acestea datorandu-se influentelor occidentale. Dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, kabuki este interzis. Pe langa faptul ca Japonia a trecut printr-o neagra perioada imediat dupa razboi, cultura a avut si ea de suferit deoarece cultura si arta trecutului au inceput sa fie respinse.
Cu toate acestea, Japonia incepe sa isi revina treptat, la fel si deosebita cultura a acestei tari. In zilele noastre, dupa cum am mentionat si in randurile de inceput ale acestui articol, kabuki reprezinta cea mai puternica forma de manifestare artistica a culturii japoneze.
Elemente ale kabuki
Unul dintre elementele principale ale kabuki este decorul. Acest joaca un rol foarte important si poarta numele de hanamichi. Inca din anul 1716, in timpul pieselor de teatru de acest gen erau utilizate scene rotative, iar aceasta tehnica este utilizata chiar si in zilele noastre. Tot din acea perioada dateaza si asa-numitele “seri”, in traducere capcane din scena, care au rolul de a-i aduce pe actori in scena sau de a-i face sa dispara rapid.
Chūnori reprezinta o alta tehnica a decorului prin care costumul unui actor este prins cu niste fire astfel incat personajul va fi ajutat sa “zboare” deasupra scenei, dar si deasupra publicului, oferind un spectacol deosebit.
Un alt element al acestei arte este spectacolul in sine, care poate fi impartit in trei categorii: jidai-mono (spectacolul care abordeaza teme si subiecte istorice), sewa-mono (cuprinde spectacole care abordeaza subiecte si teme domestice, de familie) si shosagoto (spectacole de dans).
Structura operei literare care este pusa in scena reprezinta un alt element foarte important. Spre doesbire de piesele de teatru obisnuite la care cei mai multi dintre noi merg, piese de teatru care dureaza 1-2 ore, o piesa kabuki se poate intinde chiar si pe durata unei zile intregi, aceasta fiind foarte atent structurata. De cele mai multe ori, atunci cand o piesa de teatru se intinde pe durata intregii zile, aceasta este impartita in cinci acte. Primul act este numit jo si are rolul de a prezenta personajele si de a introduce spectatorul in lumea fantastica. Urmatoarele trei acte, ha, prezinta actiunea in sine, conflictul si punctul culminant, pentru ca ultimul act, kyu, sa ofere o concluzie satisfacatoare pentru public. Chiar daca foarte multe dintre piese sunt scrise special pentru aceasta forma de manifestare artistica, multe dintre spectacole sunt inspirate de legende, opere literare importante sau povestiri din folclor.
Costumele, alaturi de machiaj, reprezinta, de asemenea, un element foarte important. Acestea sunt alese in functie de personajul in pielea caruia actorul trebuie sa intre, cele mai impresionante costume fiind cele din piesele in care dansul domina. Machiajul kabuki, numit kumadori, reprezinta si el o arta in adevaratul sens al cuvantului.
Actorii reprezinta, fara indoiala, cel mai important element deoarece nu oricine poate interpreta roluri intr-o astfel de piesa de teatru. Dupa multi ani de studiu si practica, un actor va primi un nume pe care il va folosi in acest domeniu, primirea numelui reprezentand o adevarata sarbatoare, ceremonia fiind denumita shūmei. Unul dintre cele importante nume este Danjurō Ichikawa.
