Legile fundamentale ale imbecilităţii umane, cartea italianului Carlo M. Cipolla, profesor de istoria economiei la Universitatea din Berkeley, din California, SUA, şi la alte universităţi din lume, deşi scrisă (sub forma unui eseu) încă din anul 1976, a revenit în atenţia publicului larg, nu numai prin traducerile şi reeditările făcute, în anii 2000, în diverse limbi (inclusiv în limba română), ci şi, mai ales, prin mesajul ei legat de ceea ce autorul consideră a fi cea mai mare ameninţare la adresa umanităţii – prostia.
Interesul pentru cartea lui Carlo M. Cipolla se explică şi printr-o tendinţă tot mai vizibilă şi periculoasă, în lumea contemporană – spun, la unison, sociologii, antropologii, filosofii – aceea a “idiocraţiei” (“idio”+ “kratos” – “puterea idioţilor”), care denumeşte starea unei societăţi, la un moment dat, în care puterea aparţine “proştilor”, iraţionali, foarte siguri pe ei, incompetenţi, aproape imposibil de izolat şi care pot perturba grav sistemul de valori al unei colectivităţi, precum şi manifestarea firească a relaţiilor interumane.
Când a scris “Legile fundamentale ale imbecilităţii umane” (iniţial, în engleză) şi încă un eseu (“Piper, vin și lână”), în notă ironică, despre elemente determinante ale dezvoltării economice în Evul mediu, Cipolla nu a intenţionat să le publice, fiind destinate unui cerc restrâns de prieteni.
Succesul neaşteptat al acestor două scrieri l-a făcut însă pe autor să se decidă să le tipărească pentru marele public, în versiune italiană, după mai bine de zece ani, sub titlul “Allegro ma non troppo con le leggi fondamentali della stupidita umana” (1988), şi, într-o altă ediţie, în engleză, în 2011 – “The Basic Laws of Human Stupidity” – cartea devenind rapid un veritabil best-seller, vândut în sute de mii de exemplare.
“Legile fundamentale ale imbecilităţii umane” în viziunea lui Carlo M. Cipolla
Acum, la începutul mileniului al III-lea, în neurostiinte, tendinţei de “stupidizare” a umanităţii i s-a dat şi un nume – “Efectul Flynn” (EF) – de la numele neozeelandezului James R. Flynn, care a lansat acest concept şi care susţine că, în pofida progresului, a posibilităţilor, oportunităţilor şi dinamicii vieţii, omul contemporan pare a regresa din punctul de vedere al inteligenţei, sunt semne că devine din ce în ce mai depersonalizat, fără voinţă, fără raţionalitate, dominat de spiritul gregar (sau “mentalitatea de turmă”).
Acest fenomen a fost anticipat de Carlo M. Cipolla şi sintetizat în cinci “Legi fundamentale ale imbecilităţii umane”, cu ajutorul cărora s-ar putea evalua impactul prostiei umane asupra destinelor individuale şi asupra societăţii în ansamblu:
Legea 1 – Numărul proştilor, in lume, este întotdeauna subestimat
Întotdeauna, susţine Carlo M. Cipolla, numărul proştilor va fi subestimat, pentru că, de obicei, ne raportăm la un fals principiu – acela că anumite persoane sunt “inteligente” în funcţie de profesie, de imagine, de locul pe care-l ocupă în ierarhia socială, de succes, de felul în care arată etc., criterii care ar exclude prostia, ceea ce nu este adevărat. Este de ajuns, spune autorul “Legilor fundamentale ale imbecilităţii umane”, să observăm cu atenţie realitatea din jur, pentru a constata cum nenumăraţi oameni sunt hărţuiţi de indivizi prosti, care “apar pe neaşteptate, în situaţiile cele mai incomode şi în momentele cele mai improbabile”.
Legea 2 – Probabilitatea ca un individ să fie prost este independentă de toate celelalte caracteristici ale individului respectiv
Prostia este distribuită uniform şi în proporţie constantă, se spune în “Legile fundamentale ale imbecilităţii umane”, nu depinde de criterii etnice, religioase, de gen, naţionalitate, avere etc. Există manifestări ale “imbecilităţii umane” în organizaţii de toate felurile, în rândul celor care deţin funcţii de conducere, ca şi în rândul oamenilor obisnuiţi, aşa cum fiecare popor îşi are proştii săi.
Legea 3 – Un individ prost creează probleme altora, fără să aibă niciun beneficiu personal
Carlo M. Cipolla însuşi a numit această a treia lege drept “Legea de aur a stupidităţii”, care porneşte de la faptul că, în afara “imbecililor”, există alte trei mari categorii umane – “inteligenţii”, care acţionează în beneficiul lor şi al altora, “bandiţii” (cum îi numeşte Cipolla), care acţionează pentru a obţine beneficii personale, în detrimentul celorlalţi şi “nenorocoşii” sau “neajutoraţii”, care îi îmbogăţesc pe alţii, fără a se ajuta pe ei.
Despre cei care nu se încadrează în categoria “proştilor”, autorul spune că situaţia lor nu este un “dat”, se poate schimba, în funcţie de împrejurări, pot fi în mai multe feluri, după context. “Imbecilii”, în schimb, manifestă o tendinţă puternică de a rămâne consecvenţi cu ei înşişi, pot provoca daune îngrozitoare nu numai câtorva oameni, ci, uneori, unei comunităţi/ societăţi întregi. Potenţialul devastator al indivizilor proşti depinde, în mare măsură, de poziția de putere pe care o ocupă în societate.
Dacă acţiunile unui “bandit” sunt oarecum previzibile şi ceilalţi îşi pot lua măsuri de apărare, “prostul” hărţuieşte fără motiv, iraţional, imprevizibil, orice gest de apărare în faţa acestuia devenind aproape imposibil. Schiller spunea că “Împotriva prostiei, chiar și zeii luptă în zadar”.
Legea 4 – Daunele provocate de imbecili sunt întotdeauna subestimate de oamenii inteligenţi
Deşi pare paradoxal, oamenii inteligenţi fac întotdeauna greşeala, susţine Cipolla, de a crede că prostia poate fi ignorată şi, în felul acesta, s-ar anihila şi consecinţele acesteia. De asemenea, orice tentativă de asociere cu omul prost este sortită eşecului, deoarece este imprevizibil, iar consecinţele pot fi dezastruoase. Se pare că secole, milenii de-a rândul, în viaţa publică şi privată, mulţi oameni nu au reuşit să ţină cont de ceea ce spune a patra dintre “Legile fundamentale ale imbecilităţii umane”, rezultând pierderi inimaginabile pentru omenire.
Legea 5 – Cel mai periculos om este prostul
Legea 5 este un corolar al Legii 4, derivă din aceasta ca o concluzie. Prostul este cel mai periculos, mai periculos decât “banditul” (in sensul folosit de Cipolla), care acţionează pentru a obţine beneficii personale, în dauna altora.
În urma acțiunii unui “bandit”, acesta are în contul său un plus care este echivalent cu minusul cauzat altora. Societatea, în ansamblu, nu devine nici mai bună, nici mai rea. Dacă toți membrii unei societăți ar fi “bandiți” desăvârșiți, societatea ar stagna, dar nu ar exista dezastre majore. Economia s-ar limita la transferuri uriașe de bogăție și bunăstare în favoarea celor care acționează. Dacă toți membrii societății ar acționa pe rând, ca nişte “bandiţi”, nu numai societatea în ansamblu, ci și indivizii s-ar afla într-o situație stabilă, excluzând orice schimbare.
Când oamenii proști sunt în acţiune, este o altă poveste. Oamenii proști provoacă pierderi altora, fără câștig personal în schimb. Prin urmare, societatea, în intregul ei, este sărăcită. “Neproștii” contribuie, în diferite grade, la creșterea bunăstării unei societăți, proștii sunt total distructivi.
“Legile fundamentale ale imbecilităţii umane” şi impactul la nivelul societăţii
Ar fi o greşeală să se creadă că, într-o societate în declin, numărul proştilor ar fi mai mare decât într-una în plină dezvoltare. În ambele cazuri, numărul imbecililor este aproximativ egal, diferenţa fiind că, într-o societate mai puţin performantă, ceilalţi îi lasă pe proşti să fie mai activi, adică să fie implicaţi în multe evenimente.
Într-o ţară în declin, în opinia lui Cipolla, numărul proştilor rămâne constant, totuşi, în restul populaţiei, se constată o proliferare periculoasă a “bandiților”, cu tendințe stupide în rândul celor de la putere.
Chiar dacă “Legile fundamentale ale imbecilităţii umane” pot părea prea generale şi “teoretice”, uneori prea “categorice”, cartea lui Carlo M. Cipolla provoacă la reflecţie şi, surprinzător, vizează o problemă care nu numai că nu şi-a pierdut actualitatea, dar devine tot mai evidentă în realitatea de astăzi.
Într-un documentar realizat în 2017, de către “Art France” şi CNRS (Muzeul de Istorie Naturală) din Franţa, intitulat “Demain tous crétins?” (“Mâine, toţi proşti?”), producătorii filmului afirmau şi ei, fără echivoc: “Suntem din ce în ce mai proşti. Se întâmplă chiar acum. Este un fenomen în desfăşurare şi este imperios necesar să conştientizăm acest fapt şi să găsim soluţii”.
De la “Legile fundamentale ale imbecilităţii umane”, la “Prostia este un lucru serios”, de Maurizio Ferraris
“Prostia este un lucru serios” (L’imbecillità è una cosa seria), de Maurizio Ferraris, publicată în 2016, este o altă carte, pe aceeaşi temă cu “Legile fundamentale ale imbecilităţii umane”, de Carlo M. Cipolla.
Maurizio Ferraris este un filosof contemporan, profesor la Universitatea din Turin, Italia. Premisa de la care porneşte filosoful este că fiecare epocă are impostorii ei, de toate vârstele, aşa cum are mincinoşii, necinstiţii şi, desigur, “imbecilii” săi, fie că aceştia provin din rândul aşa-ziselor “elite”, fie că aparţin maselor largi.
Ceea ce este şi mai grav, subliniază autorul, este că, în epoca actuală, “imbecilitatea pare să prolifereze, precum un Univers în expansiune” şi este din ce în ce mai vizibilă, având în vedere că trăim într-o lume a “ecranelor”, în care fiecare vrea să-şi exprime părerea despre orice, avem acces non-stop la reţelele sociale şi putem asista sau ne putem implica, fără să ne dăm seama, în vastul spectacol al lumii, pe când, în epocile anterioare, judecam prostia (mai ales pe cea a “elitelor”) a posteriori.
Maurizio Ferraris – un sceptic temperat
Contrar multora, Maurizio Ferraris este totuşi convins că mass-media contemporană “ne face mai puţin imbecili”, pentru că stimulează un progres al spiritului în voinţa de a gândi despre sine.
Ca şi Carlo M. Cipolla, Maurizio Ferraris crede că una dintre definiţiile posibile ale prostiei este “capacitatea de a crea dezavantaje pentru ceilalţi, fără a oferi avantaje pentru sine”. Mai există apoi granita extrem de fragilă, susţine acesta, intre prostie şi genialitate.
Geniile pot avea, uneori, derapaje şi, pe de altă parte, mult mai rar, proştii pot fi “genii”. În acest sens, Ferraris dă exemplul unor celebri dictatori care, iniţial, au câştigat simpatia opiniei publice, pentru ca, ulterior, să se dovedească a fi adevărate “dezastre”. Acestea sunt situaţiile în contextul cărora imbecilitatea se poate defini ca “o formă extremă de individualism”.
Filosoful italian mai crede că nu există oameni fatalmente proşti, dar că toţi suntem expuşi tentaţiei de a ieşi în evidenţă, într-un fel sau altul, iar în astfel de condiţii, prostia, atunci când există, devine ostentativă.
În opinia lui Maurizio Ferraris, există şi metode de combatere/ diminuare a prostiei – educaţia, orizontul cultural, spiritul deschis, conştientizarea şi eliminarea propriilor slăbiciuni şi meschinării, aspecte care vor spori respectul de sine şi vor schimba (în bine) perspectiva asupra lumii şi relaţiile cu ceilalţi.
“Trei mari forţe vor ajunge să domine lumea”…?
Trăim, astăzi, într-o paradigmă pe care crizele suprapuse – medicală, socială, economică, financiară etc. – generate de pandemia de Covid-19, au pus-o şi mai mult în evidenţă, una în care “înfrângerea” inteligenţei şi triumful prostiei riscă să se transforme într-unul dintre cele mai mari pericole.
Rămâne la latitudinea fiecăruia, în funcţie de reperele personale, de experienţele prin care a trecut, de reprezentarea pe care o are despre lume, să constate dacă lectura unor cărţi precum “Legile fundamentale ale imbecilităţii umane”, de Carlo M. Cipolla, şi “Prostia este un lucru serios”, de Maurizio Ferraris, este sau nu necesară, este sau nu de actualitate, dacă meritocraţia este o iluzie, dacă idiocraţia este singura opţiune sau dacă, aşa cum anticipa Albert Einstein, în urmă cu aproape un secol: “Trei mari forţe vor ajunge să domine lumea – prostia, frica şi lăcomia”.
